Cristina Belu este genul de profesionist care transformă cariere, nu doar CV-uri. Cu peste 15 ani de experiență în resurse umane, employer branding și leadership, Cristina și-a făcut un nume ca partener de încredere în construirea de echipe performante și în ghidarea oamenilor spre versiunea lor profesională cea mai bună.
Fie că a coordonat echipe complexe în industria media internațională sau că a consiliat top executivi în tranziții de carieră, abordarea ei a rămas aceeași: empatie, claritate și strategie. Astăzi, în calitate de Talent & Career Growth Partner, Cristina susține dezvoltarea sustenabilă a carierelor și construiește punți între potențialul uman și obiectivele de business.
În acest interviu sincer și valoros, descoperim cum se conturează o carieră construită cu intenție, ce greșeli frecvente fac tinerii profesioniști și cum arată, în viziunea Cristinei, viitorul leadershipului autentic.
1. Cristina, după peste 15 ani în HR, leadership și employer branding, ce te motivează azi să continui în acest domeniu?
Dacă ar fi să rezum într-un cuvânt ce mă motivează azi, ar fi impactul. Impactul real, profund, uman, nu cel de bifat în rapoarte sau de afișat în prezentări. Am ajuns, după 15 ani de experiență în HR și leadership, la concluzia că munca noastră devine cu adevărat valoroasă atunci când are un efect vizibil în viețile celor cu care lucrăm.
Am început în acest domeniu cu mult entuziasm și cu dorința sinceră de a contribui la un mediu de lucru mai echilibrat. Pe parcurs, am trecut prin roluri operaționale, strategice, de coordonare, de implementare, de schimbare. Am gestionat echipe în tranziție, am condus proiecte de transformare organizațională, am creat programe de dezvoltare și employer branding – toate aceste experiențe m-au învățat un lucru fundamental: în spatele oricărui KPI, proces sau strategie, există oameni. Cu frici. Cu aspirații. Cu blocaje. Cu nevoia de a fi ascultați și văzuți.
Ce mă ține conectată azi la acest domeniu este tocmai partea umană a lui. Încă există un decalaj mare între ce scrie în broșura de onboarding și ce trăiesc angajații în realitate. Încă există manageri care confundă autoritatea cu leadershipul. Încă sunt oameni care cred că resursa umană e un „centru de cost” și nu o sursă de inovație și creștere.
Eu am ales să lucrez tocmai acolo unde alții spun „nu merge” – în cultura organizațională, în modul în care comunicăm în echipă, în felul în care încurajăm sau inhibăm potențialul. Ce mă motivează? Faptul că, uneori, printr-o simplă conversație bine dusă, poți schimba direcția unei cariere sau energia unei echipe. Că poți transforma burnout-ul într-un nou început. Că poți da cuiva claritatea de care avea nevoie ca să nu renunțe.
În ultimii ani m-am apropiat tot mai mult de zona de coaching și consultanță de carieră. Acolo simt că se produce magia. Lucrez cu oameni care sunt în tranziții – unii pleacă din roluri în care s-au simțit epuizați, alții vor să se reinventeze după 10-15 ani de carieră în aceeași industrie. Și când ajungi să le oferi nu doar un CV „optimizat”, ci încrederea că pot merge mai departe, că merită un nou început – atunci înțelegi de ce merită să rămâi în acest domeniu.
În paralel, lucrez și cu lideri și fondatori de business care vor să-și construiască echipe cu sens. Nu mai e suficient să oferi un salariu bun și un birou frumos. Oamenii caută cultură, valori aliniate, spațiu de creștere. Iar rolul meu este să-i ajut pe acești lideri să creeze contexte sănătoase, să comunice autentic, să își înțeleagă oamenii și să creeze loialitate, nu doar retenție.
Employer branding-ul, o altă arie de care m-am ocupat în profunzime, nu mai e, în 2025, despre sloganuri sau fotografii cu echipa la brunch. E despre consistență. Despre a livra în interior ceea ce promiți în exterior. Iar asta presupune un efort continuu de introspecție organizațională: cine suntem noi, ca angajator? Ce cultivăm și ce tolerăm? Cum arată experiența reală a angajatului, din prima zi până la momentul în care pleacă?
Am învățat să văd HR-ul ca pe un partener strategic, dar mai ales ca pe o funcție cu responsabilitate umană majoră. În HR, dacă nu ești atent, poți lăsa în urmă oameni frânți de un sistem. Dar dacă îți pasă cu adevărat, poți fi cel care aprinde din nou scânteia în cineva care o pierduse.
Sunt întrebată adesea: „De ce nu ai trecut complet în business? De ce ai rămas în HR?” Răspunsul meu e simplu: pentru că aici am simțit că pot crea schimbare pe termen lung. Un business fără oameni potriviți nu crește. Un lider care nu știe să comunice își pierde echipa. Un angajat care nu e văzut nu va inova. Totul pornește de la oameni.
Ce mă motivează azi? Să văd oameni care se ridică din burnout și își redescoperă misiunea. Să lucrez cu lideri care aleg vulnerabilitatea ca instrument de putere. Să susțin femei care vor să facă tranziția spre antreprenoriat. Să construiesc spații de învățare în care oamenii nu doar învață, ci se transformă.
Mă motivează să știu că munca mea nu e despre „poziții închise” sau „candidați plasați”, ci despre oameni care și-au recăpătat direcția. Despre profesioniști care și-au spus, după un proces de coaching: „Mă simt din nou eu.” Despre echipe care, după o intervenție de leadership coaching, au învățat să comunice real, nu doar procedural.
2. Care este cea mai frecventă greșeală pe care o vezi în rândul candidaților care își caută un nou drum profesional?
Una dintre cele mai frecvente greșeli pe care o văd, constant, este lipsa de direcție reală. Oamenii intră în „modul de criză” și încep să aplice la tot ce prind. Se tem că dacă nu trimit zeci de CV-uri, nu au nicio șansă. Dar când aplici la tot, de fapt nu aplici cu adevărat nicăieri.
Acesta este un comportament de supraviețuire, nu de strategie. Îți consumi energia în haos, alergând după oportunități care, poate, nici nu ți se potrivesc. Iar când vin refuzurile – și vin inevitabil – începi să-ți pierzi încrederea. Apare frustrarea, apare epuizarea, apare acea voce interioară care îți spune că „nu ești suficient de bun”.
Dar problema nu e lipsa de valoare, ci lipsa de direcție.
În coaching, primul pas nu este să lucrăm pe CV sau pe LinkedIn. Ci să înțelegem cine este omul din fața mea. Ce vrea cu adevărat? Care este valoarea lui unică? Ce își dorește să creeze în următorul capitol profesional? Îi pun întrebări grele: Ce te motivează? Ce nu mai ești dispus să accepți? Ce te-a făcut să rămâi blocat?
Fără claritate, nu poți construi un mesaj convingător. Ori candidatul de azi trebuie să fie nu doar competent, ci și coerent.
O altă greșeală majoră este lipsa de storytelling profesional. Mulți profesioniști extrem de capabili vin cu CV-uri standard, reci, tehnice. Își descriu joburile prin liste de responsabilități, nu prin rezultate, contribuții, lecții învățate. Nu spun povestea carierei lor, ci o înșiruire de titluri.
Și mai grav, nu știu să răspundă la întrebarea: De ce ar alege cineva exact pe tine?
Aici intervine munca mea. Împreună, transformăm experiența în mesaj. Învățăm cum să trecem din zona „am lucrat în X rol” în „iată cum am contribuit, ce am învățat și de ce sunt potrivit pentru următorul pas”. Asta e diferența dintre un profesionist care aplică „la grămadă” și unul care merge țintit, cu încredere și autenticitate.
Și mai e ceva important: mulți nu își acordă timp de reflecție după o pierdere profesională – fie că e vorba de concediere, burnout, stagnare sau o decizie personală de a pleca. Se aruncă imediat în procesul de căutare, fără să vindece ce e de vindecat, fără să tragă învățăminte.
Dar dacă nu înțelegi de ce ai ajuns să pleci sau ce ai fi avut nevoie diferit, riști să repeți exact același tipar într-un nou loc.
Am lucrat cu oameni care schimbaseră trei joburi în trei ani și îmi spuneau: „Niciunde nu mă regăsesc”. Iar când am început să săpăm, am descoperit că nu își ascultaseră niciodată cu adevărat nevoile. Alegeau mereu ce părea sigur, ce părea „bine văzut” sau ce le spunea altcineva că ar trebui să facă.
În realitate, orice căutare de job ar trebui să înceapă cu o căutare de sine. Când știi cine ești, ce poți și ce vrei, devii un candidat greu de ignorat – chiar și în contexte competitive.
Aș vrea să mai punctez și o greșeală subtilă, dar prezentă: confuzia dintre activitate și progres. Mulți îmi spun: „Am aplicat la 70 de joburi săptămâna asta”. Dar când îi întreb la care dintre ele chiar își doresc să ajungă – se blochează. Nu mai contează calitatea procesului, ci cantitatea. Asta nu doar că obosește psihic, dar nici nu aduce rezultate.
Mai degrabă, încurajez un proces de selecție atentă. Mai puține aplicații, dar bine gândite. Personalizate. Cu mesaj clar. Cu energie pusă acolo unde chiar există un potențial de potrivire.
A fi intențional în procesul de căutare înseamnă să știi să spui și „nu” – să nu te lași atras într-un job doar pentru că pare disponibil. Să întrebi în interviu, să evaluezi cultura, să te asiguri că rolul ți se potrivește, nu doar că tu te potrivești rolului.
Aș mai adăuga ceva: mulți candidați nu cer ajutor. Cred că trebuie să se descurce singuri, că „nu e mare lucru să-ți faci un CV” sau „oricum nu știe nimeni mai bine decât mine ce vreau”. Dar realitatea e că trăim vremuri în care joburile nu mai vin prin canale clasice. E despre rețele, poziționare, vizibilitate, recomandări.
Un coach, un mentor, un specialist în carieră nu îți dă un job – dar îți oferă oglinda de care ai nevoie ca să mergi mai sigur înainte.
Așa că, dacă aș rezuma cele mai frecvente greșeli, aș spune așa:
- Lipsa de claritate personală – aplici fără direcție.
- Lipsa de storytelling – nu știi cum să-ți spui povestea.
- Lipsa reflecției – repeți greșelile trecutului.
- Cantitatea bate calitatea – multe aplicații, puține relevante.
- Neasumarea unui proces de învățare – crezi că trebuie să te descurci singur.
Toate acestea se pot corecta. Dar primul pas este să te oprești din alergare și să te întrebi sincer: Ce îmi doresc cu adevărat? Cine sunt eu, dincolo de titlurile din CV? Ce loc îmi doresc să ocup în lume prin munca mea?
Când ai răspunsul, aplicațiile devin mesaje. CV-ul devine o poveste. Interviurile devin conversații. Iar drumul profesional nu mai e o loterie, ci o alegere conștientă.
3. Dacă ai avea în față o tânără absolventă care îți spune: „nu știu încotro s-o iau”, ce i-ai spune?
I-aș spune, din toată inima, că e perfect normal să nu știe. Nu doar normal, ci chiar sănătos. Trăim într-o cultură care pune o presiune uriașă pe tineri: să aibă claritate, să ia decizii rapide, să „știe ce vor să devină” înainte să apuce să se cunoască pe ei înșiși.
Școala, din păcate, nu pregătește oameni pentru realitatea profesională – ci pentru examene. Așa că momentul acela, după absolvire, în care te trezești cu diploma în mână și întrebarea „acum ce fac?” e aproape inevitabil.
Aș începe spunându-i că nu e singură. Că aproape toți, indiferent cât de siguri par pe Instagram sau LinkedIn, au trecut printr-o perioadă de confuzie, de testare, de „rătăcire controlată”.
Apoi, n-aș încerca să-i dau o soluție rapidă. Ci aș invita-o să ne uităm împreună la câteva întrebări esențiale.
- Ce o motivează cu adevărat?
Asta nu înseamnă „ce job îți place?” sau „ce îți dorești să faci toată viața?” – ci mai degrabă:
- Ce te face curioasă?
- Ce fel de activități te fac să pierzi noțiunea timpului?
- Ce subiecte te entuziasmează când vorbești cu prietenii?
Motivația nu vine întotdeauna dintr-o pasiune clară. Poate veni din dorința de a contribui, de a învăța, de a crește într-un anume mediu. Poate fi legată de impact, de oameni, de inovație, de stabilitate.
- În ce fel de medii se simte în siguranță și înflorește?
Unii oameni dau ce au mai bun în structuri clare, cu reguli și predictibilitate. Alții se simt sufocați acolo și au nevoie de libertate, varietate, provocare constantă.
Mediul în care lucrezi contează la fel de mult ca munca propriu-zisă. Poți avea „jobul visurilor tale” într-o cultură toxică și să ajungi epuizată. Sau poți avea un rol banal, dar într-un mediu în care ești văzută, respectată și încurajată – și să crești enorm.
- Care sunt abilitățile ei naturale?
Fiecare dintre noi are o serie de talente înnăscute – lucruri pe care le facem ușor, fără efort exagerat. Poate e vorba de empatie, gândire logică, organizare, creativitate, comunicare, analiză.
Aici ajută mult feedback-ul de la oameni de încredere: „Ce crezi că fac bine și nu-mi dau seama?”, „În ce contexte m-ai văzut în formă maximă?” – întrebări simple care pot da răspunsuri revelatoare.
După ce explorăm aceste trei direcții – motivație, mediu, abilități – următorul pas este experimentarea.
I-aș spune așa:
„Nu trebuie să iei o decizie pe viață. Trebuie doar să faci primul pas. Orice pas. Pentru că direcția ți se clarifică doar mergând.”
I-aș recomanda să accepte un internship, chiar dacă nu e în „domeniul visat”. Să meargă la evenimente, workshopuri, sesiuni de networking, conferințe. Să urmărească oameni care o inspiră și să le scrie. Un mesaj sincer, autentic, poate deschide uși neașteptate.
Și mai ales, aș încuraja-o să lucreze cu un mentor sau un coach, dacă își permite. Uneori, câteva conversații bine ghidate pot economisi luni sau ani de încercări.
Totodată, i-aș spune ceva ce multă lume uită:
Cariera nu mai e o linie dreaptă.
Nu mai e despre „te angajezi, crești, ieși la pensie”. Este despre ramificații. Despre perioade de tranziție, de reinventare, de explorare. Astăzi poți fi HR, mâine poți fi coach, peste trei ani poți crea propriul business sau schimba complet domeniul.
Și nu e nimic greșit în asta, atâta timp cât nu te pierzi pe tine pe drum.
Aș mai încuraja-o să nu se compare. E atât de ușor să te uiți în jur și să vezi colegi care „par” că știu ce fac, care „au deja job”, care „au reușit”. Dar nu știi ce e în spatele acelei imagini. Fiecare are ritmul lui.
Și da, i-aș spune și despre răbdare.
Tendința e să vrem totul repede: job bun, salariu mare, echipă cool, echilibru viață-muncă. Dar realitatea e că în primii ani, înveți. Testezi. Greșești. Te ridici. Înveți din nou.
Aș încheia conversația cu ceva ce spun des în sesiunile mele de coaching:
„Construiește-ți cariera cu mintea unui arhitect și inima unui explorator. Gândește strategic, dar lasă loc pentru surprize. Nu ai nevoie de toate răspunsurile azi. Doar de disponibilitatea de a porni la drum.”
Și, mai presus de orice, i-aș aminti:
Tu nu ești jobul tău. Nu ești titlul din CV. Nu ești validarea primită sau respingerea trăită. Ești mai mult decât atât. Și drumul tău profesional va fi cu atât mai solid cu cât va fi construit pe cine ești tu cu adevărat, nu pe ce se „cere” în piață.
