Sloganul „Never Again!” trebuie pus în practică. Genocidul poporului evreu a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar este deja bine cunoscut faptul că startul nu a fost concomitent cu data oficială a conflagrației mondiale. Rădăcinile acesteia au fost puse la punct cu mult înainte.
De la Friedrich Ratdzel, la Kjellen, la Haushofer și, în cele din urmă, la Rudolph Hess au trecut doar aproximativ 30 de ani. De la Lebensraum până la „Endlosung der Judenfrage” nu a trecut prea mult.
Retorica exista și, coroborată cu ceilalți factori importanți care s-au unit spre tragedia ce a fost Holocaustul, toate piesele erau la locul lor, public și academic.
Când trupele americane au dat în cele din urmă peste lagărele de concentrare naziste, ororile desfășurate erau cutremurătoare.
Atunci când populația locală a fost întrebată despre ele, răspunsul cel mai frecvent a fost: ,,Nu știam că se întâmplă asta (genocidul)!” – ceea ce era, desigur, o minciună.
Același lucru este valabil și pentru gulaguri, dar acesta este un alt subiect care a fost deja abordat până la epuizare, dar care are totuși importanță pentru ceea ce se întâmplă astăzi.
Prăbușirea incompletă a URSS
Căderea Uniunii Sovietice a fost incompletă din diferite motive și nu toate republicile sovietice ce o alcătuiau au reușit să-și declare independența cu succes.
Ceea ce înseamnă că procesul necesar pentru a elimina mentalitatea genocidară și colonialistă prin care a trecut, de exemplu, Germania după cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut loc.
URSS nu a căzut militar, ci doar ideologic, economic
Perestroika și Glasnost nu au fost măsuri menite să „modernizeze” URSS, ci au fost mijloace de a câștiga mai mult timp pentru ca Gorbaciov să mențină controlul acestui colos până când un plan mai coerent ar fi putut fi pus în aplicare.
Singurul motiv pentru care liderul sovietic a fost considerat un erou în occident este tocmai pentru că planul său nu a avut succes și, bineînțeles, lumea a mers înainte cu această variantă, vremurile erau în așa fel încât un nou rapt civil sau militar de mari proporții ar fi fost ignorat și evitat oricum.
Oboseala Războiului Rece își pusese amprenta în mentalul colectiv
A fost sfârșitul unui impas de peste 44 de ani între democrațiile occidentale și o entitate represivă care a amenințat cu războiul nuclear și care, în unele cazuri, cum ar fi spargerea revoluțiilor din interiorul Cortinei de Fier, nu a ezitat să-și invadeze proprii „aliați”.
Afganistanul a fost ultimul cui în sicriu, chiar dacă doar a accelerat o cădere ce ar fi venit oricum.
Înțelegerea greșită a momentului, derivată din euforia revoluționară a libertății, a făcut ca lumea monopolară să ignore semnele că „moștenitorul principal” al URSS urma să revină mai târziu cu o agendă revizionistă.
Anii ’90 au fost dovadă clară în acest sens, deoarece orice țară care și-a declarat independența a suferit fie o intervenție armată, fie una efectuată prin serviciile de securitate ale URSS.
Prin urmare, ascensiunea lui Putin a fost ceva firesc după o scurtă perioadă intermediară reprezentată de mandatul lui Elțîn.
Al doilea și al treilea eșalon de sovietici au preluat conducerea, în mare parte din aparatul de securitate.
Din nou, cauzele acestei situații au fost deja analizate de nenumărate ori de experți mult mai competenți decât mine, așa că nu le voi repeta aici.
Inepția putinismului ca o formă de fascism și expunerea sa
Ceea ce s-a întâmplat de-a lungul anilor `90 a fost practic o inițiere a ceea ce astăzi poate fi considerat „putinism” sau, mai exact, acest fascism „modern” conceptualizat care este portretizat și pus în practică în invazia rusă în Ucraina. Și este exact asta, fascism. Să citim doar un mic fragment din „teza” lui Alexander Kramarenko, publicată la mai bine de o lună după invazie:
,,Indiferente de planurile și intențiile inițiale ale părții ruse, conflictul actual derivă dintr-o Operațiune Specială în Ucraina și se transformă în ceva existențial atât pentru Rusia, cât și pentru Civilizația Istorică Occidentală.
Aceasta din urmă nu ascunde faptul că a decis să ne dea o lovitură „finală și decisivă”: acest fapt este indicat de reacțiile lor la acțiunile noastre în Ucraina și de lipsa sa de dorință de a rezolva această problemă pe cale pașnică, fie prin punerea în aplicare a acordurilor MINSK II, fie prin respectarea documentelor Proiectului Rusesc (al președintelui) din 15 decembrie, anul trecut (2021).
Modul decisiv al ostilităților și măsurilor aduse de sancțiunile occidentalilor ne amintește de „Marele Război Patriotic”, până la caracterul incomplet al acestuia în ceea ce echivalează cu o resurgență a amenințării nazismului/neo-nazismului, care este reabilitat în Occident 3-4 generații mai târziu după ,,Marea Victorie” (apropo, nu ne vor ierta niciodată pentru că noi am obținut-o?) prin glorificarea naziștilor și a complicilor lor din Țările Baltice și rezoluțiile Parlamentului UE.”
Aceste idei prost concepute și confuze nu au fost solitare și există multe alte exemple de astfel de retorică ce circulă în Rusia și în întreaga lume (inclusiv în eseul lui Putin). Au fost ele exprimate în privat?
Nu au fost ele expuse peste tot în mass-media și pe internet? Răspunsul la aceste întrebări este, bineînțeles că nu. Această propagandă și retorică a fost prezentă și ar fi absurd să spunem că a supurat doar în ultimii doi ani.
Astfel încât dilema noastră actuală este următoarea: Ar trebui să credem retorica rusească „Nu am știut că acest lucru se întâmplă în țara noastră și că promovăm genocidul!” care se conturează printre cetățenii Rusiei?
Aș spune că din punctul meu de vedere, nu este cazul. Bineînțeles că populația rusă știa și există câteva motive pentru care a ales să ignore, în unele cazuri, sau să sprijine acest comportament, în altele:
1. Represiunea – este bine cunoscut faptul că Putin a zdrobit disidența în ultimii 23 de ani în Rusia și că lațul este bine strâns în jurul „gâtului” populației. Asasinate și „accidente” se întâmplă tot timpul în Rusia, unii oameni trebuie să fie atenți la ce fel de ceai sau apă beau, ba chiar caută refugii în care nu există ferestre sau balcoane.
2. Tranziția incompletă de la URSS la o democrație modernă – aceasta a fost, desigur, „facilitată” de ascensiunea celui de-al doilea și al treilea eșalon de sovietici, care, la rândul lor, au distrus prematur orice concept de libertate și orice inepție de mentalitate democratică. Pe această temă am un bun exemplu al unui astfel de proces incomplet, dar în curs de desfășurare, care este România.
3. Propria sa istorie stă mărturie – de la Ivan cel Groaznic până la Putin, nu există un singur moment în istorie în care poporul rus să fi fost liber, așa că, putem să le cerem să exprime ceva ce nu au experimentat niciodată? Această ultimă afirmație nu este în totalitate adevărată, dacă ne gândim că din 1991 au avut acces „liber” la Europa, SUA și alte civilizații occidentale (și, desigur, la internet). Dar, așa cum se întâmplă întotdeauna, 30 de ani de nation-building și de schimbare a mentalităților nu sunt, din păcate, suficienți din perspectiva istoriei. În sociologie se spune adesea că o schimbare a mentalității unui popor are loc pe parcursul a 100 de ani, sau după șocuri majore, și nu întotdeauna în bine, în funcție de condiții și de mediu.
4. Propaganda, populismul, spălarea creierului, putinismul – acesta este cel mai evident motiv pentru lipsa de reacție a poporului rus și pentru susținerea mai mult decât regretabilă a acțiunilor de genocid din zilele noastre.
Acestea sunt, bineînțeles, câteva dintre motive și sunt insuficiente pentru a explica apatia populației ruse față de revoltele împotriva opresiunii și dictaturii.
Subiectul necesită o gândire mult mai profundă și, în opinia mea, abia după ce acest război se va fi terminat vom avea probabil o șansă de a înțelege cât se poate de corect de ce.
Revolte trecute și actuale
Încet, dar sigur, elementele ce au dus finalmente la această nouă invazie se conturau, chiar dacă nimeni nu a luat în serios (aproape nimeni).
Opoziția rusă a organizat mitinguri, proteste, masive de altfel, care au angrenat milioane de cetățeni în trecut, dar, încă o dată, un număr suficient în raport cu populația Federației Ruse.
Problema este însă că nici măcar atunci când vorbim de opoziția rusă, aceasta nu prea există sau nu este una reală din moment ce chiar și unii dintre ei au sprijinit în trecut o intervenție armată sau anexări.
Unii dintre ei poate nu public, dar în privat cu siguranță glorificau ceea ce ei percep ca fiind fapte mărețe din trecut (alții ar putea să nu fie de acord cu așa-zisa măreție a Imperiului Țarist, sau a URSS).
Au existat proteste în februarie? Bineînțeles că au existat. Au existat oameni arestați și reprimați? Da, cu siguranță. Cât au durat acestea când, pe 24 februarie,
Putin a dat drumul carelor de război? 1,2,3 zile, sau mai multe, nici nu au contat în definitiv.
Dorință insuficientă, un număr de oameni insuficient, un spectacol dezolant. Erau mai mulți oameni în Georgia sau în alte țări mai mici în stradă. S-ar putea să nu știm niciodată, ca să fim sinceri, ce crede poporul rus despre tot acest război teribil, dar putem urmări și observa cum a reacționat.
Au avut loc în Rusia acțiuni de disidență și rezistență generală față de Putin și față de războiul genocidal de cucerire teritorială al Federației Ruse în aceste ultime 8 luni de când a început?
Am văzut, ceea ce a fost permis și ceea ce a „transpirat” prin ceața războiului și prin controlul strâns al informațiilor din interiorul Federației Ruse, că aceste împotriviri au existat și există, dar, din nou, nu semnificativ, sau insuficient pentru a opri cufundarea în această gaură în care Putin trage și poporul rus odată cu el.
Au trecut 7 luni, după 23 de ani de putinism. Sentimentul de saturație nu există, cel puțin nu într-un număr suficient de mare de oameni.
Ca să fiu obiectiv, nu știu care este numărul real de oameni necesar pentru a răsturna o dictatură, și aș fi chiar entuziasmat dacă cineva ar avea o ecuație pentru a afla acest lucru.
Cu toate acestea: Dacă ei s-au revoltat serios și au ieșit în stradă doar după ce ordinul de mobilizare a fost dat și promulgat (ceea ce se traduce practic prin dorința de a-și conserva propriile vieți, ei fiind de acord ca alți cetățeni minoritari din interiorul țării să moară pentru ei), atunci populația rusă ar trebui să fie scutită de vina comună?
Ar trebui ca doar Putin și silovikii săi să sufere singuri consecințele și judecata finală după ce acest război se va fi terminat? Este populația rusă nevinovată în această situație sau există o vină colectivă? Este corect să punem pe toată lumea în aceeași barcă?
Pentru unele dintre aceste întrebări am, desigur, propriile răspunsuri, pentru altele le păstrez pentru mine, pentru moment, pentru că ar fi nedrept în acest moment să fiu decisiv în privința unor chestiuni atât de importante.
Concluzii și acțiuni viitoare
În relațiile internaționale, partea morală a fost, în general, lăsată deoparte în ultimii 20-30 de ani și s-a ajuns la compromisuri în majoritatea problemelor, asupra cărora, din nou, nu mă voi pronunța acum (nu este locul meu oricum).
Însă, fără a abandona ideea de democrație, dreptul internațional, umanitatea și toate conceptele pe care le susținem și le aplicăm și care sunt motivele principale pentru care ajutăm Ucraina.
În momentul de față, ar trebui, deocamdată, să existe consecințe precum interzicerea accesului cetățenilor ruși în Europa.
Interzicerea vizelor turistice și ar trebui să urmeze o izolare generală – este singura cale prin care populația rusă se poate salva. Nu este responsabilitatea noastră și nici nu ar trebui să fie.
Este un război pe care ei l-au început și pe care doar ei îl pot opri
Ucraina ar putea și va câștiga acest război din punct de vedere militar, dar pentru ca negocierile să aibă loc trebuie să existe cel puțin două părți la masa negocierilor pentru un acord.
Trebuie înțeles, în acest sens, că părțile sunt foarte clare: Rusia a invadat Ucraina. Așadar, o parte ar fi reprezentată de Ucraina și cealaltă de către Rusia.
În ceea ce privește un potențial viitor proces de pace, dacă acesta va fi realizat, pașii care ar trebui să fie puși în aplicare ar fi cei care asigură, pe cât posibil, că „Never Again!” nu va mai rămâne doar un slogan, așa cum a fost în trecut.
În acest sens, nu propun un acord de tip Versailles, deoarece greșelile din trecut, din care Europa (și restul lumii civilizate) a învățat, asigură că acest lucru ar fi suficient pentru a evita o ascensiune similară a unei Federații Ruse potențial învinse cu cea pe care a avut-o Germania Nazistă după Marele Război.
Ironia este că ascensiunea Rusiei după Războiul Rece, așa cum am menționat deja în acest articol, a condus către acest nou război genocidal, dar am credința că și aceste lecții vor fi dobândite.
Greșeli precum acele despăgubiri de război aplicate unui fost Imperiu German din care au fost „rechiziționate” teritorii precum Saarland și Renania (și altele) nu se vor mai repeta. Nu se pune problema unei partiționări, așa cum sugerează Putin.
Astăzi, statele europene sunt puternice prin unitatea lor, Uniunea Europeană înglobează valori importante, prosperitate și libertate, inclusiv cea de gândire (chiar dacă există excepții și vremurile par sumbre în unele cazuri).
Prin urmare, singura țară care ar trebui să aibă parte ce ar trebui despăgubită după finalizarea acestui rapt ar fi Ucraina. Corecte și juste. Acest lucru trebuie făcut totuși delicatețe și cu compromisuri.
Este extrem de important pentru viitor ca Federația Rusă, sau mai exact poporul său (nu putem ști în prezent cum va arăta această entitate în viitor), să își asume responsabilitatea pentru acțiunile sale/lor din trecut și pentru greșelile din prezent.
Acest lucru va asigura că procesul de transformare care a început acum mai bine de 30 de ani va merge până la capăt. În acest sens, un tribunal internațional, un Nurnberg II este absolut necesar. Supremația legii trebuie aplicată.
