După zece ani de amânări, schimbări de judecători și termene interminabile, dosarul de evaziune fiscală implicând figuri politice de rang înalt și afaceriști notorii din Prahova rămâne într-un impas judiciar.
Cazul, care a debutat în martie 2014, are în centrul său peste 30 de milioane de euro prejudiciu, dar niciun vinovat declarat în primă instanță, scrie G4Media.
Marcel Păvăleanu, fost consilier guvernamental și lider PSD, împreună cu Răzvan Alexe și Marian Ţărândă, sunt principalii inculpați într-un scenariu complex de operațiuni fictive și retrageri ilegale de numerar.
Acțiunile lor presupuse au fost destinate să scadă bazele de impozitare și să ascundă fondurile într-un labirint de tranzacții neclare și firme fantomă. Totuși, chiar și cu aceste acuzații grave, justiția nu a reușit să ajungă la o concluzie clară.
Situația este agravată de fluctuațiile în corpul judecătoresc, fiecare schimbare de magistrat resetând procesul și prelungind agonia unei decizii. Această saga juridică ridică întrebări serioase despre eficiența și integritatea sistemului judiciar din România, în condițiile în care dosarul pare să fi fost „îngropat” de birocrație.
De asemenea, spectrul prescripției planează amenințător asupra cazului. Diferite interpretări legale și decizii contradictorii ale curților superioare aduc în discuție posibilitatea ca acuzațiile să fie deja prescrise, datorită unui termen de prescripție care ar fi fost deja depășit, dacă nu se iau în considerare extinderile recente ale legii. Acest element adaugă un alt strat de complexitate și frustrare pentru cei care așteaptă dreptatea să triumfe.
În acest context tulbure, Tribunalul Prahova insistă că face eforturi de a evita prescripția și de a aduce cazul la un final. Totuși, cu peste 227 de dosare penale și 7000 de cazuri civile tot fără verdict în primă instanță, imaginea este una a unui sistem copleșit și ineficient.
Este vital ca acest caz să servească drept un punct de cotitură pentru reformele necesare în justiția română. Fiecare amânare a unei decizii nu doar că erodează încrederea publică în capacitatea sistemului de a administra dreptatea, dar și întârzie recuperarea unor sume importante, esențiale pentru bugetul național.
Acest caz testează limitele și răbdarea atât a cetățenilor, cât și a sistemului judiciar, iar o rezoluție promptă și echitabilă ar putea reprezenta un semnal că reforma și responsabilitatea nu sunt doar concepte, ci realități aplicabile în România post-deceniu de întârzieri judiciare.
