Declanșarea verificărilor privind acuzațiile de plagiat la adresa ministrului Justiției, Radu Marinescu, a readus în prim-plan o problemă recurentă în România: credibilitatea comisiilor de etică universitară atunci când acestea sunt chemate să judece chiar tezele unor persoane aflate la vârful puterii politice.
Pe 16 ianuarie 2026, Universitatea din Craiova a anunțat că Comisia de Etică a instituției a început analiza sesizărilor privind teza de doctorat a ministrului. Decizia a venit la câteva zile după ce jurnalista Emilia Șercan a publicat o investigație care arată că peste 50% din lucrarea de doctorat a lui Radu Marinescu ar fi plagiată, potrivit standardelor academice internaționale.
Întrebarea-cheie nu este doar dacă teza este plagiată, ci cine verifică plagiatul și în ce măsură acești verificatori sunt independenți de persoana analizată.
Potrivit informațiilor publice de pe site-ul universității, Comisia de Etică este alcătuită din cadre didactice și reprezentanți ai studenților, având o componență aparent echilibrată din punct de vedere academic. Totuși, o analiză atentă a profilurilor membrilor scoate la iveală legături sensibile cu zona politică, judiciară și de forță a statului.
Vicepreședintele comisiei, Adrian Nicolescu, este fiul lui Constantin Nicolescu, fost împuternicit ca șef al Poliției Române și fost șef al IPJ Dolj. Acesta din urmă a fost menționat în mai multe anchete de presă privind legături controversate cu mediul interlop din Craiova și a participat la evenimente private ale unor lideri politici de prim rang din PSD.
Mai mult, Radu Marinescu, în calitate de avocat, l-ar fi reprezentat în instanță chiar pe Constantin Nicolescu, fapt care ridică serioase semne de întrebare privind conflictul de interese indirect al vicepreședintelui comisiei.
Problema imparțialității devine și mai delicată dacă analizăm cariera juridică anterioară a actualului ministru al Justiției. Înainte de intrarea în politică, Radu Marinescu a fost avocat și a reprezentat personaje controversate din zona criminalității organizate.
Printre acestea se numără Alex Bodi, trimis în judecată pentru proxenetism și constituire de grup infracțional organizat. În acest dosar, Marinescu a obținut returnarea rechizitoriului la DIICOT și ridicarea temporară a controlului judiciar, o „victorie” pe care a comentat-o public la acel moment.
Din același cerc infracțional face parte și Adrian Tâmplaru, ceea ce conturează o rețea de relații juridice care ajunge, indirect, până în zona de influență a sistemului judiciar superior.
Radu Marinescu este cunoscut drept apropiat al primarului Craiovei, Lia Olguța Vasilescu, pe care a reprezentat-o ca avocat în celebrul dosar „Fațada”, în care aceasta era acuzată de luare de mită și spălare de bani. Dosarul a fost, în cele din urmă, clasat.
Universitatea din Craiova, instituția care verifică acum acuzațiile de plagiat, este condusă de rectorul Cezar Ionuț Spînu, cumnatul Liei Olguța Vasilescu și fost vicepreședinte al PSD Craiova. De asemenea, funcția de secretar-șef al universității este ocupată de Alina Sorina Pistrițu, sora primarului Craiovei.
Această suprapunere între politică, administrație universitară și justiție creează un context în care verificarea imparțială a unui plagiat de rang ministerial devine extrem de problematică.
Un alt element relevant este faptul că vicepreședintele Comisiei de Etică este căsătorit cu Andreea Mariana Nicolescu, judecătoare de penal la Curtea de Apel Craiova. Într-un sistem în care carierele judiciare și academice sunt adesea interconectate, astfel de relații ridică întrebări legitime despre presiuni informale și autocenzură instituțională.
Premierul Ilie Bolojan a reacționat public la scandal, subliniind că nici premierul, nici Guvernul nu pot certifica neplagiatul, această responsabilitate revenind exclusiv instituțiilor academice abilitate.
Declarația sa este corectă din punct de vedere formal, dar lasă deschisă problema esențială: cât de credibilă este certificarea atunci când comisia este alcătuită din persoane cu legături directe sau indirecte cu cel verificat?
Cazul Marinescu depășește cu mult problema unei teze de doctorat. El pune sub semnul întrebării:
-
independența comisiilor de etică universitară;
-
capacitatea statului de a sancționa furtul intelectual la nivel înalt;
-
credibilitatea reformelor din justiție promovate chiar de un ministru acuzat de plagiat.
În ultimii ani, România a fost martora unui model repetitiv: politicieni acuzați de plagiat, investigații declanșate târziu, comisii „prietenoase” și decizii care sting scandalurile fără a lămuri fondul problemei.
Întrebarea fundamentală rămâne: poate o universitate profund conectată politic să judece obiectiv plagiatul unui ministru al Justiției? Răspunsul nu ține doar de proceduri, ci de încrederea publică.
Dacă verdictul va fi unul de neplagiat, suspiciunile vor persista. Dacă va fi confirmat plagiatul, va fi un test major pentru capacitatea sistemului de a se autoreforma.
Până atunci, acest caz rămâne o radiografie dureroasă a intersecției dintre politică, justiție și mediul academic în România.
