Fost procuror antimafia și primul director general al Direcției Generale Anticorupție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Marian Sîntion a lucrat în dosare care au vizat criminalitatea organizată, corupția și persoane aflate în poziții importante. Activitatea sa a fost însoțită de confruntări instituționale, acuzații privind exercitarea unor presiuni și numeroase apariții în presă.
În ultimii ani, Marian Sîntion a continuat să vorbească despre vulnerabilitățile sistemului judiciar, despre diferența dintre imaginea publică a instituțiilor și modul în care acestea funcționează în interior, dar și despre costurile personale ale unei cariere petrecute în anchete dificile.
În acest interviu, Marian Sîntion vorbește despre limitele comentariului public într-o anchetă în desfășurare, despre dosarul fraților Nuțu și Sile Cămătaru, despre presiunile suportate de magistrați și despre modul în care poate fi păstrată independența profesională într-un sistem traversat de interese și lupte de putere.
- Ați spus că în sistem există realități care nu pot fi întotdeauna expuse pe hârtie. La ce v-ați referit?
Există o diferență importantă între arhitectura oficială a unei instituții și mecanismele informale prin care aceasta ajunge să funcționeze în practică. Pe hârtie, competențele sunt clare, procedurile sunt stabilite, iar responsabilitățile sunt delimitate. În realitate, instituțiile sunt alcătuite din oameni, iar oamenii vin cu relații, ambiții, temeri, loialități și interese. Aceste elemente nu apar în organigrame, dar pot influența puternic modul în care sunt luate deciziile.
Când spun că „afară este vopsit gardul, iar înăuntru este leopardul”, mă refer tocmai la această ruptură dintre imagine și realitate. Din exterior, sistemul poate părea coerent, riguros și imun la interferențe. Din interior, lucrurile sunt adesea mai complicate. Pot exista conflicte între structuri, rivalități profesionale, lupte pentru controlul informației sau încercări de a orienta anumite decizii. Nu înseamnă că fiecare dosar este influențat și nici că întregul sistem este compromis. Înseamnă doar că independența nu trebuie presupusă automat, ci apărată permanent.
Presiunile nu vin întotdeauna sub forma unui ordin explicit. De multe ori sunt subtile: o întrebare repetată, o sugestie, amânarea unor resurse, izolarea unui magistrat sau transmiterea mesajului că un anumit subiect este incomod. Uneori, presiunea se manifestă prin control administrativ, prin evaluări, prin blocarea unei promovări sau prin expunere mediatică. Tocmai pentru că asemenea mecanisme sunt greu de probat, ele pot fi și foarte eficiente.
Un magistrat trebuie să înțeleagă că independența profesională nu este doar un privilegiu garantat prin lege. Este o obligație personală și presupune costuri. Trebuie să fii pregătit să spui „nu”, inclusiv atunci când această poziție îți afectează cariera sau relațiile instituționale. Dacă nu poți suporta consecințele unei decizii corecte, devii vulnerabil la compromis.
În același timp, trebuie evitată și tentația de a interpreta orice neînțelegere drept conspirație. Nu fiecare conflict profesional reprezintă o presiune ilegală și nu fiecare decizie nefavorabilă ascunde un interes ocult. De aceea sunt esențiale documentarea, procedura și capacitatea de a proba afirmațiile. Sistemul judiciar poate fi consolidat prin transparență reală, criterii profesionale clare și mecanisme eficiente de răspundere. Dar reforma nu se face doar prin schimbarea legilor. Ea depinde și de cultura instituțională, de curajul oamenilor și de refuzul de a transforma tăcerea într-o regulă de supraviețuire.
2. Dosarul fraților Nuțu și Sile Cămătaru a fost unul dintre cele mai cunoscute cazuri în care ați lucrat. Ce a făcut acea anchetă atât de dificilă?
Dosarul a fost dificil prin dimensiunea lui, prin natura faptelor cercetate și prin mediul în care trebuia să lucrăm. Cămătăria nu este o infracțiune izolată, ușor de desprins de restul activităților unei grupări. În jurul ei se pot forma relații de dependență, amenințări, acte de violență și mecanisme de intimidare care îi determină pe cei vătămați să nu vorbească. În astfel de cauze, problema nu este doar să afli ce s-a întâmplat, ci să convingi oamenii că pot spune adevărul fără să fie abandonați ulterior.
Am început documentarea acestor activități în 2004, într-un context în care resursele erau limitate și volumul de informații era enorm. La început am lucrat într-o echipă de șase persoane, însă, la un moment dat, am rămas singur, iar ulterior au venit alți doi colegi. Într-o anchetă de asemenea amploare, lipsa continuității personalului poate afecta ritmul, memoria instituțională și capacitatea de a corela probele.
M-am confruntat cu un volum uriaș de interceptări și documente. Când primești practic un „camion de CD-uri”, nu este suficient să le depozitezi într-un dosar. Fiecare disc trebuie ascultat, analizat, transcris și corelat cu alte informații. Trebuie identificate persoanele, momentele relevante și legătura dintre discuții și faptele investigate. Este o muncă lentă, repetitivă și epuizantă, dar indispensabilă.
În același timp, mandatele aveau o durată limitată, iar presiunea termenelor era permanentă. Nu era suficient să muncești mult; trebuia să lucrezi sistematic și organizat. Orice întrerupere sau schimbare în echipă putea însemna reluarea analizei de la început. În asemenea dosare, timpul poate lucra împotriva anchetatorului, pentru că suspecții își schimbă comportamentul, martorii devin mai greu de găsit, iar probele se pot pierde.
A existat și o presiune personală enormă. Au fost perioade în care dormeam foarte puțin, uneori doar câteva ore pe noapte. Nu spun acest lucru pentru a transforma ancheta într-o poveste eroică, ci pentru a arăta cât de vulnerabil devine un sistem care depinde de sacrificiul individual al câtorva oameni. Un dosar important nu ar trebui să fie dus la capăt pentru că un procuror renunță la somn, la familie și la sănătate.
Cei vizați au afirmat ulterior că ei m-ar fi făcut celebru. Eu privesc lucrurile diferit. Notorietatea lor publică a fost amplificată de activitatea judiciară care a documentat și a adus în fața instanțelor anumite fapte. Pentru mine, însă, miza nu a fost niciodată celebritatea, ci construirea unui dosar care să poată rezista în fața judecătorului. Lecția acelui caz este că lupta împotriva criminalității organizate nu se câștigă prin declarații spectaculoase. Este nevoie de echipe stabile, resurse, protecția martorilor, analiză atentă și instituții care să își susțină anchetatorii până la final.
3. Cât de mare este costul personal al unui procuror care instrumentează dosare de crimă organizată și corupție?
Costul personal este greu de explicat celor care văd activitatea procurorului doar prin prisma conferințelor de presă sau a momentelor în care un dosar devine public. În spatele unei anchete importante există luni sau ani de muncă, stres, incertitudine și responsabilitatea de a lua decizii care pot schimba viețile unor oameni. Procurorul trebuie să fie conștient că fiecare măsură dispusă trebuie să fie legală, proporțională și susținută de probe.
În dosarele de crimă organizată apare și o dimensiune suplimentară: riscul. Nu este vorba doar despre propria siguranță, ci și despre siguranța familiei, a colegilor, a martorilor și a persoanelor vătămate. În momentul în care investighezi grupări care funcționează prin teamă și control, trebuie să presupui că acestea vor încerca să afle ce știi, ce urmează să faci și unde sunt vulnerabilitățile tale.
Există apoi izolarea profesională. Atunci când un dosar devine incomod, sprijinul instituțional poate scădea. Oameni care inițial se declară alături de tine încep să păstreze distanța, iar unele decizii sunt evaluate nu doar juridic, ci și în funcție de consecințele lor politice sau administrative. Procurorul ajunge să se întrebe dacă instituția îl va apăra atunci când presiunile cresc.
Epuizarea este un alt risc major. Au existat perioade în care aproape că nu dormeam, încercând să parcurg materialele, să respect termenele și să nu pierd nicio informație importantă. Dar lipsa somnului nu este o medalie de onoare. Un magistrat epuizat poate greși, iar într-o anchetă penală o greșeală poate afecta atât dosarul, cât și drepturile persoanelor implicate.
Viața personală are și ea de suferit. Timpul petrecut cu familia se reduce, iar mintea rămâne prinsă în anchetă chiar și atunci când ai plecat de la birou. Nu poți povesti acasă detaliile dosarului, dar nici nu poți lăsa complet tensiunea la ușă. Cei apropiați suportă consecințele unei activități despre care, de multe ori, nu pot ști aproape nimic. Există și un cost de imagine. În dosarele cu miză mare, procurorul poate deveni el însuși subiectul campaniilor de presă, al acuzațiilor sau al încercărilor de discreditare. Este relativ ușor să lansezi o suspiciune și foarte greu să repari reputația afectată.
De aceea, sistemul nu trebuie să se bazeze pe ideea procurorului-solitari care rezistă prin voință proprie. Este nevoie de protecție instituțională, echipe stabile, suport psihologic și reguli clare. Curajul individual contează, dar nu poate substitui un sistem funcțional.
4. Ați fost primul director general al Direcției Generale Anticorupție din MAI. Cu ce obiective a fost construită instituția și unde au apărut dificultățile?
Direcția Generală Anticorupție a fost creată într-un moment în care România se afla în procesul de aderare la Uniunea Europeană, iar reforma instituțiilor din domeniul justiției și afacerilor interne era esențială. Proiectul a beneficiat de expertiză externă, inclusiv prin colaborarea cu parteneri din Marea Britanie și Spania. Ideea centrală era construirea unei structuri capabile să investigheze corupția din interiorul Ministerului de Interne, fără să fie subordonată informal acelorași rețele pe care trebuia să le verifice.
Obiectivul era ambițios, pentru că o structură anticorupție internă trebuie să funcționeze într-un mediu complicat. Polițiștii și ceilalți angajați ai ministerului cunosc procedurile, au acces la informații și pot avea relații profesionale consolidate în timp. Anchetele trebuiau să fie protejate, iar selecția personalului trebuia făcută după criterii foarte stricte.
De la început am considerat că DGA nu trebuie să fie o instituție decorativă, creată pentru a îndeplini formal o condiție europeană. Ea trebuia să poată investiga inclusiv persoane aflate în poziții de conducere. O structură anticorupție care se ocupă doar de cazuri mărunte, evitând nivelurile superioare, nu schimbă cultura unei instituții. Dimpotrivă, transmite mesajul că răspunderea se aplică selectiv.
Dificultățile au apărut atunci când activitatea operațională a început să atingă zone sensibile. În teorie, toată lumea susține lupta anticorupție. În practică, sprijinul poate dispărea în momentul în care verificările se apropie de oameni influenți sau de structuri importante. Atunci apar discuțiile despre oportunitate, imagine, stabilitate instituțională sau riscul unui scandal.
Am înțeles că independența unei instituții nu este dată doar de actul normativ prin care a fost înființată. Ea depinde de buget, de numiri, de controlul asupra resurselor și de capacitatea conducerii de a refuza interferențele. Dacă toate pârghiile administrative rămân la dispoziția celor care ar putea fi afectați de anchete, autonomia devine fragilă. DGA avea nevoie de încredere internă și publică. Angajații ministerului trebuiau să știe că pot semnala fapte fără să fie expuși, iar cetățenii trebuiau să vadă rezultate verificabile. Această încredere se construiește greu și se pierde foarte repede atunci când apar suspiciuni de selectivitate.
Experiența mea la conducerea DGA mi-a confirmat că instituțiile sunt importante, dar oamenii și regulile de protecție sunt decisive. Poți importa modele eficiente din alte state, însă ele trebuie susținute prin voință reală. În lipsa acesteia, reforma rămâne o fațadă bine prezentată, în spatele căreia vechile mecanisme continuă să funcționeze.
5. Cum poate un magistrat să își păstreze independența într-un sistem în care există presiuni instituționale și mediatice?
Independența începe cu o delimitare foarte clară între carieră și conștiință profesională. Un magistrat care își raportează fiecare decizie la următoarea promovare, la relația cu superiorii sau la imaginea sa publică devine vulnerabil. Nu spun că trebuie ignorate consecințele, dar ele nu pot deveni criteriul după care aplici legea.
Primul instrument de protecție este dosarul bine construit. Cu cât deciziile sunt mai atent motivate și probele mai riguros administrate, cu atât spațiul pentru intervenții arbitrare se reduce. Procedura nu este o formalitate birocratică, ci protecția magistratului și a cetățeanului. Atunci când sari etape pentru că ești convins că ai dreptate, îți slăbești propriul caz.
Al doilea element este documentarea presiunilor. Dacă primești o solicitare neobișnuită, dacă ți se cere să abandonezi o direcție sau dacă resursele sunt retrase în mod inexplicabil, trebuie să existe urme instituționale. Discuțiile informale sunt greu de probat, iar cei care fac presiuni preferă tocmai lipsa documentelor. Magistratul trebuie să știe să transforme situația informală într-o chestiune oficială.
Independența presupune și solidaritate profesională. Un procuror izolat este mai ușor de vulnerabilizat decât o echipă care lucrează coerent și își asumă împreună deciziile. Din păcate, sistemul poate încuraja competiția și tăcerea, iar colegii evită uneori să sprijine pe cineva devenit incomod. Această cultură trebuie schimbată.
Relația cu presa este la fel de delicată. Magistratul nu trebuie să își instrumenteze dosarul prin intermediul televiziunilor și nici să răspundă fiecărei provocări. În același timp, atunci când reputația profesională este atacată prin informații false, instituția ar trebui să ofere clarificări. Tăcerea absolută poate fi interpretată ca recunoaștere, iar expunerea excesivă poate compromite ancheta.
Trebuie acceptat și faptul că independența are un preț. Poți pierde o funcție, o oportunitate sau sprijinul unor persoane influente. În acel moment se vede dacă principiile invocate public sunt reale. Este relativ simplu să vorbești despre independență atunci când nimeni nu îți cere să alegi între ea și confort. Totuși, independența nu înseamnă lipsa răspunderii. Un magistrat nu poate utiliza această noțiune pentru a se sustrage controlului legal sau pentru a justifica erori. Independența și responsabilitatea trebuie să funcționeze împreună. Altfel, una se transformă în obediență, iar cealaltă în arbitrar.
6. Privind în urmă, ce credeți că ar trebui schimbat fundamental în justiția română?
Prima schimbare trebuie să privească modul în care înțelegem reforma. În România, reforma justiției a fost adesea redusă la modificarea legilor, reorganizarea instituțiilor sau înlocuirea unor conduceri. Toate acestea pot fi necesare, dar nu sunt suficiente. Dacă păstrezi aceeași cultură instituțională, aceleași dependențe și aceleași mecanisme informale, noua structură va începe să funcționeze la fel ca cea veche.
Este nevoie de criterii reale de competență și integritate pentru promovare. Magistrații trebuie să știe că evoluția lor profesională depinde de calitatea muncii, nu de apartenența la un grup, de relațiile personale sau de disponibilitatea de a evita dosarele incomode. Atunci când cariera depinde de conformism, independența devine doar un concept teoretic.
A doua problemă este lipsa asumării. Instituțiile vorbesc foarte mult despre independență, dar mai puțin despre răspundere. Când apar erori grave, anchete eșuate sau încălcări ale drepturilor, responsabilitatea se pierde între structuri. Sistemul trebuie să poată recunoaște greșeala, să o repare și să învețe din ea, nu să o ascundă pentru a proteja imaginea instituției.
Trebuie îmbunătățită și gestionarea resurselor. Nu poți cere performanță în dosare complexe atunci când echipele sunt incomplete, volumul de muncă este nerezonabil, iar procurorii ajung să lucreze până la epuizare. Un sistem care își consumă oamenii cei mai implicați ajunge să favorizeze mediocritatea și evitarea riscului.
Protecția avertizorilor și a magistraților care semnalează presiuni trebuie să fie efectivă, nu doar declarativă. O persoană care vorbește despre o disfuncție nu ar trebui transformată automat în problemă. Verificarea afirmațiilor este legitimă, dar represaliile administrative sau campaniile de discreditare distrug încrederea internă.
Este necesară și o comunicare publică mai matură. Justiția nu trebuie să se transforme în spectacol, dar nici să se ascundă în spatele unor formule tehnice atunci când societatea cere explicații. Oamenii trebuie să înțeleagă ce fac instituțiile, care sunt limitele lor și de ce anumite anchete durează. În cele din urmă, schimbarea depinde de caracterul celor care lucrează în sistem. Nicio lege nu poate obliga un om să fie curajos, dar instituțiile pot crea condiții în care curajul să nu fie pedepsit. Justiția va deveni mai puternică atunci când profesioniștii corecți nu vor mai fi excepții incomode, ci standardul după care funcționează întregul sistem.
Sursă foto: 2007 – avertisment.net – D.G.A., Clujust, Podcast în Gura Lupului
