România continuă să ofere exemple relevante de administrare ineficientă a resurselor publice, iar unul dintre cele mai grăitoare cazuri este cel al Oficiul Național al Registrului Comerțului (ONRC). Deși statul deține numeroase clădiri în patrimoniu, instituțiile publice plătesc anual milioane de euro pe chirii către firme private.
Situația de la Iași scoate în evidență un model care pare să se repete la nivel național: spații publice abandonate sau subutilizate, în paralel cu contracte consistente de închiriere care direcționează fonduri către mediul privat, uneori către persoane cu conexiuni politice. Un exemplu emblematic este cel al Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, instituție aflată în subordinea Oficiul Național al Registrului Comerțului.
Din 2006 până în prezent, instituția funcționează într-un sediu închiriat de la firma RLC Trident SRL, contractul fiind prelungit succesiv până în 2028. În prezent, chiria lunară este de aproximativ 8.231 de euro (cu TVA inclus), pentru o suprafață de circa 1.100 de metri pătrați. În aproape două decenii, suma totală plătită de stat pentru acest spațiu va depăși două milioane de euro.
Clădirea este situată ultracentral, în apropierea Pieței Unirii din Iași, iar pe lângă chirie, instituția achită și comisioane de administrare. Deși nivelul chiriei a fost renegociat în timp, scăzând de la 10 euro/mp la 6,3 euro/mp (fără TVA), costurile rămân semnificative. Un element care amplifică interesul public asupra acestui caz este structura acționariatului firmei care încasează chiria. La momentul semnării contractului inițial, unul dintre asociații RLC Trident era Constantin Adăscăliței, fost deputat din partea Partidul Social Democrat.
De-a lungul timpului, structura firmei s-a modificat, însă legătura inițială cu mediul politic ridică semne de întrebare în ceea ce privește modul în care au fost atribuite și prelungite contractele. Deși ONRC susține că selecția inițială s-a realizat prin negociere directă, iar ulterior contractul a fost menținut în lipsa unor alternative viabile din patrimoniul public, criticii consideră că astfel de situații favorizează apariția „băieților deștepți” conectați la resursele statului.
Cazul de la Iași nu este unul izolat, ci face parte dintr-un fenomen mai amplu. La nivel național, Oficiul Național al Registrului Comerțului plătește anual aproximativ 3,3 milioane de euro pentru chirii. Instituția are 42 de oficii și 16 birouri teritoriale, însă doar nouă dintre acestea funcționează în spații puse la dispoziție gratuit de autorități locale sau tribunale.
Diferențele de cost sunt semnificative:
- În București, chiria ajunge la zeci de mii de euro lunar;
- În orașele din provincie, aceasta rareori depășește 12.000 de euro.
Cel mai mare contract este încheiat pentru un sediu din Capitală, unde se plătesc circa 92.000 de euro lunar pentru peste 7.600 mp, către o firmă controlată de omul de afaceri Amir Dayan. Un alt contract important vizează sediul central al ONRC, pentru care se achită peste 27.000 de euro lunar.
Reprezentanții ONRC susțin că toate contractele includ clauze de denunțare unilaterală, care permit rezilierea în termen de 120 de zile dacă statul pune la dispoziție un spațiu gratuit adecvat. Cu toate acestea, instituția afirmă că, în mod constant, solicitările adresate autorităților centrale și locale pentru identificarea unor spații corespunzătoare au rămas fără răspuns.mPotrivit estimărilor ONRC, ar fi necesară o investiție de peste 42 de milioane de euro pentru construirea unor sedii proprii la nivel național.
Situația devine și mai paradoxală atunci când analizăm modul în care alte instituții publice gestionează patrimoniul. La Iași, Poșta Română deține un imobil ultracentral, cu o suprafață semnificativă, pe care intenționează să îl închirieze către entități private. În același timp, la doar câteva sute de metri, Registrul Comerțului plătește chirie pentru un sediu similar ca poziționare și dimensiuni. Mai mult, un alt imobil aflat în proprietatea Primăriei Iași, monument istoric achiziționat în 2017, a fost lăsat în paragină, fără o destinație clară. Aceste exemple ilustrează o lipsă de coordonare între instituțiile publice și o incapacitate de valorificare eficientă a patrimoniului existent.
Un alt exemplu relevant este cel al Consiliul Județean Iași, care plătește aproximativ 15.000 de euro lunar pentru un sediu închiriat. Contractul este temporar, fiind justificat de lucrările de modernizare ale Palatului Administrativ, finanțate prin PNRR. Cu toate acestea, instituția deține în patrimoniu clădiri precum Centrul Expozițional Moldova, realizat cu fonduri europene de aproape 10 milioane de euro. Acest centru a fost însă utilizat extrem de puțin și, în prezent, este degradat și nefuncțional, devenind un simbol al investițiilor publice ratate.
În contrast cu exemplele de ineficiență, există și cazuri care demonstrează că soluțiile sunt posibile. Inspectoratul de Poliție Județean Iași a reușit să preia o clădire abandonată din patrimoniul statului și să o transforme într-un sediu funcțional. Imobilul, cunoscut drept Moldoplast, fusese achiziționat anterior cu 3 milioane de euro de o altă instituție, dar nu fusese utilizat niciodată.
După transferul către Ministerul Afacerilor Interne, clădirea a fost modernizată cu aproximativ 1,9 milioane de lei și a devenit operațională, găzduind în prezent mai multe structuri ale poliției. Acest exemplu arată că problema nu este lipsa resurselor sau a spațiilor, ci modul în care acestea sunt administrate.
Cazul Registrului Comerțului din Iași și situațiile similare din întreaga țară scot la iveală o problemă sistemică: statul român cheltuie sume uriașe pe chirii, în timp ce propriile clădiri sunt neutilizate sau degradate. Lipsa unei strategii coerente de gestionare a patrimoniului public, combinată cu interese economice și politice, generează pierderi semnificative pentru bugetul public.
În lipsa unor reforme reale, astfel de situații vor continua să alimenteze percepția că resursele statului sunt gestionate ineficient, iar beneficiarii reali sunt, de multe ori, actori privați conectați la zona politică. Într-un context în care România are nevoie de investiții și eficiență administrativă, aceste practici ridică întrebări legitime despre responsabilitate, transparență și prioritățile reale ale instituțiilor publice.
