În ciuda speranțelor că Europa va face frigul în lipsa resurselor energetice rusești și își va retrage susținerea pentru ucraineni, Putin a pariat greșit și, deși sunt câteva voci care țin să iasă în evidență ca fiind pacifiști și pacificatori din rațiuni pur imagologice și politice, occidentul este unit.

Situația operațională din Ucraina a devenit dificilă pentru forțele armate ruse și lucrurile se vor înrăutăți odată cu venirea iernii.

Dar Putin nu a pierdut războiul în toamna aceasta, l-a pierdut de când a invadat, după cum se vede așa-zisa operațiune specială de 3 zile a ajuns în cea de-a 8-a lună și dă semne că va mai dura măcar până în primăvară.

Cel mai probabil scenariu pentru sfârșitul războiului este cel prin care în urma pierderilor masive în Ucraina, Putin va fi înlăturat și o luptă pentru putere va urma, o luptă ce are potențial de a destrăma Federația Rusă așa cum o știm noi astăzi din punct de vedere politico-geografic – o opinie ce este împărtășită de mai mulți analiști printre care și Timothy Snyder.

Ramzan Ahmatovici Kadîrov

Unul dintre proiectele de suflet ale lui Putin, dar și un element important din aparatul de represiune pe care acesta l-a alcătuit în Rusia, este Ramzan Kadîrov.

Odată cu „soluționarea” problemei cecene de la sfârșitul anilor 90 și cu pierderea tatălui acestuia, Ramzan Ahmatovici Kadîrov este înscăunat pe „tronul” cecen și o perioadă de reconstrucție începe în Groznîi dar și de represiune extremă.

Acesta este folosit pe parcursul anilor 2000 ca unealtă eficientă pentru înlăturarea jurnaliștilor incomozi și a oponenților lui Putin, în schimb Ramzan primește fonduri considerabile și o putere pe care nu mulți o au în Federația Rusă, devenind practic un satrap sub Putin ce conduce cu o mână de fier.

Întorcându-ne în prezent la războiul din Ucraina, trupele cecene au un rol în teatrul de război similar cu cel arhicunoscut în istoriografia sovietică al ofițerului ce împinge de la spate soldații într-un asalt frontal irațional soldat cu pierderi catastrofale și care execută pe oricine face un pas înapoi.

Folosiți mai mult ca un fel de poliție militară, aceștia sunt mai preocupați cu torturi, jafuri, violuri și se fac remarcați prin short-urile de pe Tik-Tok în care trag cu armele în semnele de circulație sau cu lansatorul de grenade fără să îndepărteze siguranța.

Într-un lucru atât de grav, așa cum este războiul, cecenii lui Kadîrov sunt priviți ca niște arlechini mai mult decât soldați, deși sunt la fel de bine echipați ca trupele Wagner ale lui Prigozhin.

Situația s-a înrăutățit la sfârșit de vară și mai mulți hard-lineri din Rusia (Gîrkin, Rybar și alți bloggeri militari) au început să ceară mobilizarea generală ca soluție la înfrângerile repetate pe care rușii le sufereau în Herson sau Harkov, printre care și Ramzan Kadîrov.

Semnalul este recepționat și Putin se vede presat și obligat să sune mobilizarea „parțială” și spun parțială doar pentru că așa este ea denumită oficial însă așa cum a fost și este desfășurată ea are un caracter mai mult general.

Surpriza intervine atunci când Ramzan Kadîrov înștiințează că cecenii săi au fost deja implicați considerabil în luptele de până acum și nu vor mai contribui la mobilizare. O primă poziționare de conservare a trupelor proprii și de expectativă pentru ce va să vină.

Este bine știut că Ramzan Kadîrov nu controlează de fapt toată Cecenia, sau mai degrabă toți cecenii, ci există o parte importantă care așteaptă un moment de slăbiciune pentru a-l înlătura pe acesta de la putere și pentru a cere încă o dată independența față de Rusia.

Așadar refuzul său de a mai mobiliza trupe suplimentare au un dublu rol – de a-și asigura propria putere și securitate în caz de nevoie și pentru a acționa, la nevoie, în cazul unei lupte pentru putere.

Am exclus o potențială idee secesionistă a lui Kadîrov pentru că acest status-quo pe care îl întreține din 2004 îi convine de minune – fonduri interminabile de la Moscova, putere absolută și la discreție. Un altfel de aranjament independent nu conveni deloc. Așadar avem un prim personaj important care se pregătește pe tabla de șah.

Evgheni Viktorovici Prigojin

Forțele Wagner reprezintă un alt element important pentru Putin și au fost și sunt implicate în foarte multe conflicte și țări de pe glob.

Fie că vorbim despre Siria, Mali sau alte țări din Africa, acești mercenari reprezintă garda pretoriană a regimului lui Vladimir Putin și dețin experiența necesară pentru a se implica în război.

În Ucraina au fost în spatele succeselor importante ale armatei ruse și sunt bine echipați.

În prezent principala direcție în care luptă este la Bahmut și ucrainenii le țin piept cu pierderi considerabile, un adevărat cazan. Evgheni Viktorovici Prigojin, supranumit „Bucătarul lui Putin”, este în spatele acestei organizații dubioase cu legături și comportament fascist (public) și este de asemenea unul dintre locotenenții lui Putin, deși a negat legătura dintre el și Wagner, inclusiv prin acționarea în instanță a lui Christo Grozev (Bellingcat).

În ultimele luni Evgheni Prigojin a fost văzut (neîntâmplător) în diferite filmări în care recruta condamnați din colonii penale pentru războiul din Ucraina. Și aici este detaliul important – de ce ar avea nevoie Wagner de condamnați fără experiență, fiind totuși o formațiune paramilitară de elită?

Importanța strategică a orașului Bakhmut a scăzut considerabil odată cu colapsul apărării din regiunea Harkov, deci care este motivul pentru care trupele Wagner folosește valuri umane pentru a lua cu asalt orașul?

Pentru a doua întrebare încă nu am răspuns, dar răspunsul pentru prima ne poate oferi o perspectivă cel puțin interesantă – aceste valuri umane (cu pierderi considerabile) sunt alcătuite în mare parte din noii recruți, ceea ce înseamnă că veteranii sunt ținuți în rezervă și conservați pe cât se poate de mult. Cum se poate numi această acțiune dacă nu poziționare?

Coroborată cu campania de PR pe care Wagner și Prigojin au declanșat-o deja de câteva săptămâni, cu flyere, pe Telegram și alte canale de socializare, Prigojin este portretizat ca un adevărat „lider”.

În ultimele săptămâni o informație circula precum un lider important din anturajul lui Putin ar fi protestat foarte vocal față de situația din Ucraina însă nu se știa cu exactitate cine. Între timp s-a aflat că Prigojin și-ar fi exprimat frustrarea în fața lui Putin, ceea ce înseamnă că s-a simțit destul de în siguranță să o facă public, cu un atac la leadershipul militar ce manageriază acest război, în special țintindu-l pe Sergei Shoigu.

De altfel, generalul Lapin este ultima victimă a celor doi, fiind omul susținut de către tandemul Shoigu/Gherasimov pentru a conduce operațiunile din centrul axei de atac al forțelor armate ruse.

Este important de ținut minte că Federația Rusă sub Putin este mai degrabă o formațiune medievală cu mai mulți warlorzi pe teritoriul ei ce dețin forțe militare, sau paramilitare considerabile. Shoigu este unul dintre ei, la fel ca și Prigojin sau Kadîrov, și deține o armată personală în Republica Tuva.

Poziționare

Așadar avem două piese importante pentru viitorul lui Putin și cu a treia reprezentată de Shoigu. Ideea că într-un regim autocratic vasalii doresc binele conducătorului sau sunt în mod real loiali lui și nu propriei autoconservări și supraviețuiri este o reală utopie.

Așa cum am observat de la început acestei invazii ilegale greșelile strategice și politice s-au înlănțuit, iar atunci când am intuit din primele săptămâni că Putin va apela la mobilizare m-am bazat pe aceste elemente, considerând că odată ce a fost destul de prost informat să creadă că va birui în Ucraina, să creadă că armata rusă este o forță reală și pregătită, va crede și va fi presat într-un final să apeleze la această ultimă greșeală sub presiunea acestor locotenenți hard-lineri.

Sigur, multe piese au fost în mișcare și destule au trebuit să se așeze la locul potrivit pentru ca acest lucru să se întâmple – unitatea vestului, finanțarea neîntreruptă, ajutoarele militare, lend-lease, moralul trupelor ucrainene și pregătirea lor superioară și multe altele.

Însă acest scenariu a fost posibil doar după ce a doua armată a lumii și-a arătat competența reală, așadar nimeni nu ar fi putut prevesti sau lua în considerare aceste probabilități înainte.

Doar că trebuie să reflectăm la ceea ce înseamnă scenariile de război în final, dacă nu un pariu cu propria persoană, cu cunoștințele însușite și experiența dobândită?!

Atunci când inteligența americană a avertizat că Rusia va invada, niciun guvern european nu a crezut, așadar cine ar fi putut intui în mod real ceea ce se va întâmpla după?

Pentru mine semnul definitoriu care m-a determinat cu tărie să fiu de acord cu aceste avertismente, pe lângă multe altele mai mult sau mai puțin relevante, a fost când a apărut informația că Rusia a aprovizionat spitalele de campanie cu plasmă și sânge.

Din acel moment a fost clar că întrebarea era nu dacă Rusia va ataca, ci când.

În continuare, destule acțiuni trebuie să se finalizeze pentru ca acest scenariu să se întâmple, însă acesta rămâne cel mai valabil și este clar că proverbialele cuțite se ascut. Kadîrov și Prigojin se poziționează, se afișează și își asigură un loc la posibilele lupte pentru putere în Federația Rusă.

În Tatarstan, Bashkortostan și Altai atitudinea populației este deja în antiteză cu ordinele de la Moscova, potențialii mobilizați de pretutindeni fug în Georgia și pe unde mai apucă, cei deja mobilizați se sinucid prin toaletele improvizate de pe front sau își ucid comandanții, iar sabotajul este în floare pe tot teritoriul Federației.

Consider că situația se va agrava pe viitor, sigur, depinde de războiul din Ucraina.

Timeline-ul este determinat de mai mulți factori, dar cel mai important este cel reprezentat de livrările de armament occidental către Ucraina – și aici este important să înțelegem că acest război va dura mai mult dacă aceste eforturi nu sunt întărite prin noi capacități militare (oricare ar fi acelea) livrate.

Din ceea ce pot înțelege, ucrainenii au cerut sisteme de apărare antirachetă/antidrone pentru reziliență și cer de ceva timp blindate pentru ofensive – Leopard/Abrams, precum și transportoare blindate sau vehicule blindate de luptă pentru infanterie.

Se speculează, de asemenea, că ar fi primit deja muniția ATACMS pentru HIMARS, însă, neavând o dovadă reală, nu putem spune cu certitudine dacă este așa sau nu, deși sunt câteva situații cel puțin interesante în care infrastructura rusă ar fi putut fi victima unei astfel de muniții – baza de la Belbek și celebrul pod Kerch, printre altele.

În definitiv, noi, cei din afara situației nu putem vorbi cu certitudine despre foarte multe lucruri, nefiind implicați în proces, neștiind care sunt în realitate discuțiile și ce este livrat sau nu, ce este cerut sau nu, ce este propagandă sau nu, dar ce putem face este să continuăm să susținem poziția excelentă pe care România a adoptat-o față de acest conflict și față de Ucraina.

Este un moment istoric extrem de important pe care îl trăim și România are șansa enormă de a face un salt politic, economic și geopolitic imens.

Tot ce trebuie să facem este să continuăm ceea ce am făcut până acum, să fim proactivi unde putem și unde ne permit propriile limitări și să evităm comunicări publice ce nu sunt în linie cu direcția pe care am ales-o.