În Uniunea Europeană, prin lege înțelegem faptul că, discriminarea reprezintă, „orice discriminare întemeiată pe orice motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opinia politică sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, proprietatea, nașterea, handicapul, vârsta sau orientarea sexuală.”[1] Conform, Articolului 3 din Cartea Drepturilor Fundamentale ale UE, „tuturor le este garantată exercitarea pe bunul plac a drepturilor sale fundamentale și a libertăților de bază, fără a ține seama de gen, rasă, culoarea pielii, limbă, credință și religie, convingeri politice sau de orice altă, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională sau etnică, proprietate, naștere sau alt statut.”[2]

În ultimii ani, discriminarea rasială s-a reaprins constant datorită portițelor lăsate de către guvernele ce s-au aflat în continuă schimbare și fără o conducere stabilă. Discriminarea rasială fiind și primul lucru care duce la ura între diferite clase sociale, sau chiar la conflicte între diferite facțiuni, organizații, teritorii și state. Deseori sa observat acest lucru la diferite proteste și evenimente publice, ori în mass media și alte adunări publice. Ciocnirile sociale alcătuiesc o componentă firească sortită vieții sociale a fiecăruia dintre cetățenii unei țări. În plan istoric, toată viața unui cetățean este pigmentată cu tot felul de neînțelegeri, începând cu neînțelegerea esențială între primele ființe umane și divin.[3]

În general, Uniunea Europeană nu încurajează sub nici un fel actele de discriminare bazate pe rasă, vârstă, sex, dizabilitate, etnie, religie sau orientare sexuală. Legislația Uniunii nu permite altceva decât tratament egal și oferă protecție oricărui cetățean al său, sau chiar și a indivizilor aflați pe teritoriul său, în acest caz fiind imigranții. Ca și cetățean, ai drepturi depline la tratament egal la angajare, condiții de muncă, promovări, salariu, acces la cursuri de formare, dar și la pensionare, demisie, concediu medical sau concediu de odihnă, ori concediu prenatal. Legile UE interzic discriminarea la locul de muncă, în special în relația angajator-angajat sau superior-subaltern.

Discriminarea rasială pe teritoriul Uniunii Europene

Uniunea Europeană trebuie să acționeze în limitele puterilor sale legislative hotărâte prin tratate naționale și internaționale. Principiul subsidiarității orânduiește legalitatea aplicării competențelor UE, precum în evenimentele în care domeniile nu sunt parte a autorității exclusive a UE. Exemplu fiind, atunci când autoritatea este administrată egal tuturor statelor membre, UE poate acționa numai dacă țelurile sale nu pot fi îndeplinite în mod suficient de către autoritățile statelor membre. În cazurile de conflict, legislația UE este preeminentă legii naționale, în scopul de a asigura uniformitatea legislației UE și interpretarea ei în mod, cu totul, uniform la nivelul fiecărei puteri din statele membre. Curtea Europeană de Justiție a susținut că UE constituie noua ordine juridică. In acest scop, statele membre care beneficiază de aceasta noua ordine si-au redus suveranitatea, iar autoritățile de judecată naționale au sarcina să administreze prevederile legislației UE. În baza legislației Europene, aplicată de altfel în toate statele membre, atât, „Articolul 19 din Tratat privind funcționarea Uniunii Europene”[4] și „Directiva 2000/43/EC”[5],  enumeră proveniența etnică laolaltă cu rasa, lipind astfel cuvântul care evocă cel mai bine trăsăturile fizice (rasa) cu referire la dimensiunea culturală a grupului (etnia). Astfel, prin înțelegerea celor menționate, rasa și etnia ar compune în realitate un concept unic, pentru a evita circumstanțele în care protecția nu este atribuită doar din alibiuri terminologice.

O abordare asemănătoare este transpusă și în Convenția Națiunilor Unite privind suprimarea discriminării rasiale (CERD), al cărei Articol 1 determină conceptul de „discriminare rasială” prin asocierea termenilor rasă, culoare, descendență și origine națională sau etnică.[6]

De menționat, de asemenea, că Alineatul 6 din Directiva 2000/43/CE clarifică faptul că „Uniunea Europeană respinge teoriile care încearcă să stabilească existența unor rase umane separate. Folosirea termenului „rasă” în prezenta directivă nu implică acceptarea unor asemenea teorii..”[7]

Unul dintre justificările pentru introducerea acestui alineat a fost de a învinge împotrivirea ridicată de Franța care a fost contra folosirii termenului de rasă pentru a evita sprijinirea, teoriei divizării omenirii în diferite rase. În adăugare vin Articolele 21 CFR și 14 CEDO, care remarcă culoarea și afilierea la o minoritate de stat, care ar fi, de asemenea bine gândită atunci când se vor examina cazuri de presupusă discriminare pe motive de rasă și de origine etnică.[8]

Discriminarea la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene

Uniunea Europeană are de-a face cu un număr mare de discriminări ce au loc la nivelul membrelor sale. Cele mai afectate țări sunt de regulă, cele ce sunt cele ce prezintă cele mai multe cazuri de apel la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Conform statisticilor desfășurate între 1959-2019, cele mai afectate țări, cu peste 100 de cazuri, sunt: Austria (397 de cazuri), Belgia (260), Bulgaria (701), Cehia (234), Croația (412), Finlanda (190), Franța (1032), Germania (348), Grecia (1022), Ungaria (550), Italia (2410), Letonia (144), Lituania (213), Malta (101), Olanda (165), Polonia (1178), Portugalia (354), Slovacia (374), Slovenia (368), Spania (171), Suedia (153), dar și România, care de altfel este a doua în clasament, cu un număr surprinzător de mare, 1496 de cazuri. Țara noastră se află în topul celor mai rău văzute țări la nivelul discriminărilor în Uniunea Europeană, alături de țări cu peste 500 de cazuri, precum: Bulgaria, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Polonia. Cu toate acestea, țările diferă când ne uităm la factorul, „Prohibition of Discrimination”. Interzicerea, sau stoparea discriminării e un factor ce reacționează diferit față de țara unde acesta se manifestă. Interzicerea discriminării ține cont de nivelul de impunere și respectare a legii, atât de cetățenii, cât și de organele unui stat, dar și de către companii, statale sau nestatale, ori non-guvernamentale, nu doar de nivelul de educație.

Cele mai ridicate nivele, au fost înregistrate în țări precum: Austria (27 de cazuri), Grecia (15), Germania (13) și Grecia (10). Însă aici, România reușește cel mai mare scor negativ, de 38 de cazuri, fiind țara care își impune cel mai slab legislația cu privire la interzicerea discriminării. Iar conform viitoarelor apeluri la CEDO, dintre țările membre UE, România înregistrează încă 7900 de aplicații aflate în așteptarea alocării unui formațiuni juridice, fiind urmată de Italia cu 3050 de aplicații și Polinia cu 1250 de aplicații.

Discriminarea în mediul de lucru european

De regulă, de cele mai multe ori minoritățile etnice întâmpină cele mai grele probleme în gasirea unui loc de muncă, iar de asemenea, această parte a populației au cele mai puține șanse de a trece prin procesele de angajare. De exemplu, în Belgia cei ce doresc un loc de muncă, dar au un nume străin, ce nu sunt comune regiunii Flamande sau a celei Valone, sau mai precis, nu dețin o rezonanță, franceză, olandeză și germană, au cu 30% mai puține șanse de a fi invitați la un interviu. Fiind preferate numele cu rezonanță flamandă. Legile belgiene împotriva discriminării sunt bine dezvoltate în această țară, totuși, din cauza lipsei aplicării legii, situația discriminării rasiale rămâne neschimbată. Acest lucru a fost subliniat în mod repetat în rapoartele UE/OCDE. Deși legislația oferă căi de atac judiciare, 80 % dintre victimele rasismului sau discriminării, în ceea ce privește ocuparea forței de muncă nu se îndreaptă în instanță din motive financiare. În timp ce, în Olanda, în anul 2015, din 30 de agenții de angajare, 3 din 4 au ales să recruteze doar angajați europoizi, pentru un festival denumit ”Olanda Dansează”. Iar, în Regatul Unit (fostă membră a UE înainte de 31 ianuarie 2020), Finlanda și alte țări europene, au standardizat locurile de muncă, în așa fel, încât oportunitățile de formare sau de practică se pot baza pe procese informale opace la care minoritățile nu au acces. În Cipru, unde sunt mai mute diviziuni sociale, continua discriminare rasială în angajare reprezintă unul dintre consecințele primare ale crizei economice eterne. Creșterea șomajului în această țară, și stresul provocat de o posibilă pierdere a locurilor de muncă contribuie pe lângă discriminare la criza economică. În partea baltică a Europei, respectiv, în Estonia, unde au ajuns o bună parte, a imigranților din Africa, dar totuși minoră în comparație cu alte țări europene, ce pot fi identificați ca și musulmani, trec printr-o discriminare rasială continuă. Ducând la exploatarea lor, ca și sclavi moderni, de către angajator, colegi sau chiar de clienți, mai mult decât orice alt grup minoritar. În Spania, țară aflată exact la granița cu cea mai activă rută a imigranților africani, muncitorii imigranți, sunt deseori confruntați cu comentarii rasiste și lipsă de respect. Conform Inspectoratului de Muncă și Securitate Socială, deseori minorităților, le sunt încălcate drepturile la muncă, sau chiar contractul de muncă. În partea de nord-vest a Europei, respectiv în Rep. Irlanda, o mare parte dintre conflictele sociale pe bază de discriminare rasială, se petrec la locul de muncă, cu 31% din cazurile totale. Însă, sunt și 40% din cazuri ce sunt raportate de victimă, ca fiind legate de către trecutul, sau moștenirea sa musulmană, iar în cele mai multe cazuri, cu 33% din cazuri, sunt implicați cei cu origini africane. Tot în 2015, Organizația Non-guvernamentală ZARA (Zivilcourage und Anti-RassismusArbeit – Curajul civil și activitatea anti-rasism) formează un raport pe rasism, identifică faptul că încă există societăți ce resping numele cu rezonanță musulmană, acțiune ce reprezintă un obstacol când vine vorba de a găsi angajați. Astfel că, în țări precum Germania, unde trăiesc peste trei milioane de turci, reprezentând 75% din numărul total de imigranți, cei provin din Turcia sunt în mod specific considerați a fi ’străini’ cu toate că pot fi urmași de a treia-generație. Ceea ce îi face să întâmpine probleme în educație, întâmpinând mai puține oportunități de a găsi un loc de muncă.[9]

Legislația-cheie ce stă la baza luptei fundamentale împotriva discriminării e reprezentată de Directiva privind egalitatea de muncă din 2000 interzice discriminarea pe criterii de religie sau convingeri, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală; Directiva privind egalitatea de remunerare din 1975 spune că discriminarea pe criterii de sex în ceea ce privește toate aspectele remunerației ar trebui eliminată; Discriminarea sexuală este, de asemenea, reglementată de Directivele privind egalitatea de gen din 1979 (în ceea ce privește securitatea socială), 2006 (în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă), 2010 (pentru persoanele care desfășoară activități independente), 2010 (concediul pentru creșterea copilului, care urmează să fie înlocuit mai târziu în 2019 de o Directivă privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată) Directiva din 2000 privind egalitatea rasială interzice discriminarea pe motive de origine rasială sau etnică în mai multe categorii de viață, inclusiv munca, educația și serviciile sociale.

Discriminarea în spațiul românesc

­ ­În România, totalul numărului de imigranți e de 137.619 străini aflați în mod legal pe teritoriul României cu 14,3% mai mult comparativ cu 31.12.2018. Principalele categorii sunt cetățenii unor state terțe, cu 84.228 de imigranți și 53.331 de imigranți ce provin din statele membre ale UE și ale Spațiului Economic European. În 2019, s-au înregistrat, în total 3155 de depistări ale unor străini în situații ilegale, ceea ce face să fie cu 16,3% mai mult comparativ cu 2018.[10]

În țara noastră, cadrul legislativ anti-discriminare intră sub incidența Ordonanței Guvernului nr.137/20000, iar prevederile relevante se reîntâlnesc și în Codul penal, Codul civil și Codul Muncii. Iar,­ în decembrie 2015, a fost adoptată Legea nr.331/2015 privind accesul solicitanților de azil pe piața muncii, în special în privința imigranților ilegali. Politicile de interzicere și de combatere a discriminării rasiale în ceea ce privește ocuparea forței de muncă sunt improprii și există o anomalie a unui mecanism administrativ statal de colectare a datelor și a unui angajament din partea autorităților publice. ­ Noul Cod al Muncii a hotărât noi reglementări privind indemnizațiile muncitorilor temporari, indicând că câștigul unui angajat temporar nu se cuvine să fie mai mic decât cel al fiecăruia dintre angajații companiei client care face o muncă similară. Legea nr.331/2015 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind străinii a alăturat un nou alineat ce prevede că „solicitanții de azil au acces pe piața muncii în aceleași condiții ca și cetățenii români, la trei luni de la depunerea cererii lor.”[11]

De altfel, în România, intervine Legea 122 din 2006 privind azilul în România, care normează mijlocul procedural prin care se poate obține azil, dar și formalitățile prin care se acordă protecție internațională în România, punând accent pe principiul nediscriminării, a unității familiei, a nereturnării. Dar, și Legea 122 a fost actualizată prin Legea 331/2015 în ceea ce privește permisele de ședere și valabilizați-le acestora, adnotând și o serie de dispoziții destinate să vină în protecția individului nou ajuns pe teritoriul țării. De altfel, Legea nr. 157/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România exprimă o serie de adaosuri pentru OUG 194/2002, în special în ceea ce privește vizele (de lungă ședere, de detașare), noțiuni actuale ivite în cadrul materialelor europene, precum Cartea Albastră a UE, dreptul de ședere.[12]

Grupurile radicale

Uniunea Europeană are din păcate, anumite facțiuni extremiste răspândite pe tot teritoriul său. Cele mai dese sunt în țări precum Franța, Germania, Spania sau Italia. Unde de diferite grupuri etnice se află în conflict una cu cealaltă, deseori din motive istorice, etnice sau teritoriale. În Franța, țară ce se confruntă deseori cu atacuri teroriste, principalul motiv este impunerea limbii franceze sau a culturii franceze consolidate cu intenția de a uni poporul francez, împreună cu celelalte minorități și de a-le face a acționa ca o singură entitate. Metodă cu totul bizară într-o țară a secolului al XXI, însă a fost des folosită de către popoarele dominante în contopirea și alipirea altor popoare subjugate sub unul singur. Metodă folosită, ca și exemplu de Uniunea Sovietică, sau de către ruși în general, în subjugarea minorităților din republicile sovietice. Precum, cazacii, sau basarabenii, ori ucrainenii. Oarecum, în zilele noastre, Ucraina urmează același model interzicând folosirea altei limbi decât cea ucraineană în instituțiile țării, ca motiv fiind pierderea teritoriului Crimeii, anexată Federația Rusă în 2014, dar și a teritoriilor Luhansk și Donețk. Deseori aceste decizii sunt luate din pricina unor războaie sau unor conflicte ce amenință integritatea teritorială a țării, precum în România, vorbind de cazul partidelor ce reprezintă minoritățile maghiare și doresc autonomia acestora, sau în Belgia, unde țara este dezbinată din cauza celor două facțiuni, flamande și valone, ori în Spania, regat amenințat cu risipirea în mai multe națiuni. Spania fiind sub presiunea grupurilor minoritare, precum bascii sau catalanii. Ori în Italia unde unele facțiuni susțin nordul într-o luptă cu sudul țării pentru independență. Însă, în principiu aceste discriminări apar mai mult datorită diversității claselor sociale și presupusa amenințare a tradițiilor, sau a culturii, ori a limbii țării gazde față de așa numiții ”invadatori”.

Aceste facțiuni la rândul lor coagulează și formează grupuri strânse ce pot deveni violente în propagarea discriminării rasiale, prin ură ce afectează și tânăra populație, care deseori intră în acest conflict fără să realizeze de ce au luat această atitudine. Facțiunile pot de asemenea, coopera în răspândirea fricii și a panicii, formând grupuri teroriste sub sintagma menținerii integrității etnice și teritoriale a maiorității, sau a minorității considerate de aceștia a fi în ”primejdie”. Ca și exemple avem în țări precum:

• Irlanda (inclusiv Irlanda de Nord) formațiunea IRA(Armata Republicană Irlandeză Provizorie);
• Germania, unde au apărut din ce în ce mai multe facțiuni neonaziste în același prag aflând-se și Rusia sau Ucraina, dar și teroriste, precum al-Aqsa Foundation sau Banda Baader-Meinhof (Fracțiunea Armata Roşie);
• Spania, cu Euskadi ta Askatasuna (ETA – Țara Bascilor și Libertate) și alte organizații catalane, dar și Grupos de Resistencia Antifascista Primero de Octubre (GRAPO) sau Grupurile de Rezistență Antifascistă din primul octombrie, grup marin leninist marxist clandestin spaniol care vizează formarea unui stat republican spaniol, precum și Grupul Combatant Islamic Marocan;
• Italia, Nucleul Teritorial Antiimperialiști (NTA) o organizație radicală de stânga italiană, fondată în 1995 în Friuli-Veneția Giulia și Brigăzile Roșii (în italiană Brigate Rosse) o organizație extremistă de tip terorist;
• Grecia, Epanastatikoi Pyrines (Nucleul Revoluționar);
• Franța, Organizația Armatei Secrete, Mișcarea de Acțiune și Apărare Masada, Acțiunea directă, Frontul de Eliberare Națională a Corsicăi (FLNC) și Charles Martel Club;
• Croația și Slovenia, Frăția (confreria) Revoluționară Croată; Olanda, Reţeaua Hofstad;
• Ungaria, Turáni Vadászok (Vânătorii Turanici), Turul Szövetség (Asociația Turul), Rongyos Gárda (Garda Zdrențăroșilor), Magyar Rendfenntartó Bizottság (Comitetul maghiar pentru menținerea ordinii publice) și Nemzetőrség (Garda națională);
• Alte organizații internaționale teroriste care activează la nivel internațional: Fatah, Hamas, al-Qaeda și ISIS sau ISIL.

În general, ca și instituție care și-a pus bazele pe Cartea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și funcționează în protejarea propriilor cetățeni, Uniunea Europeană deține în sinea sa un spirit de egalitate socială, ce se presupune a fi chiar valoarea esențială pe care se clădește această organizație continentală. UE deține în sinea sa unele dintre cele mai ample legi contra discriminării de orice tip, din lume. De asemenea, principiul egalității dăinuie chiar din primele zile ale UE, cu rolul de a asigura o concurență loială și un tratament omogen la locul de muncă. Tratatul de la Roma din 1957 a necesitat o remunerație egală între bărbați și femei pentru aceeași muncă sau muncă de bază egală. Primele directive privind egalitatea de gen au fost aprobate încă din anii ’70. Tratatul de la Amsterdam al UE, semnat în 1997, reprezintă un text fundamental în continuarea bătăliei contra discriminării în Europa. Acesta enumeră cinci domenii de discriminare, laolaltă cu discriminarea sexuală, în care UE poate acționa, precum: originea rasială și etnică, religia sau credința, handicapul, orientarea sexuală și vârsta. Protecțiile oferite de către UE reprezintă un lucru bun, în ceea ce privește protejarea drepturile omului. Ele au, de asemenea, sens dintr-un unghi economic, ce doresc lărgirea numărului de locuri de muncă pentru cetățenii non-UE, dar și crearea de situații favorabilă dezvoltării ambelor părți implicate. Numeroasele grupuri de imigranți ocrotite reprezintă adeseori o sursă neexploatată de competențe și talente aflate la dispoziție, dar nu sunt la fel de apreciate ca populația nativă europoidă. Însă, ele pot contribui la diversitatea generală, creativitatea și creșterea moralului la locul de muncă. Ele pot stimula, de asemenea, imaginea unei companii în rândul personalului său, în comunitate, și în rândul clienților.

[1] A se vedea, Articolul 21 privind Non-discriminarea, Titlul III Egalitatea, din Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 303/17, 14.12.2007, https://fra.europa.eu/en/eu-charter/article/21-non-discrimination.

[2] A se vedea, Articolul 3 (1), idem., https://fra.europa.eu/en/law-reference/charter-fundamental-rights-and-freedoms-19.

[3] Jean-Louis Dufour, Crizele internaționale de la Beijing la Kosovo, București: Ed. Corint, 2002.

[4] Uniunea Europeană, Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene 2012 / C 326/01, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 326 , 26.10.2012, P. 0001 – 0390, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A12012E%2FTXT.

[5] Consiliul Uniunii Europene, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene, L 180/22, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?qid=1437665236213&uri=CELEX:32000L0043.

[6] A se vedea, Organizația Națiunilor Unite (ONU), Convenția Internațională privind eliminarea tuturor

formelor de Discriminare Rasială, avp.ro, 10.11.2018, 19:13,  http://www.avp.ro/drepturile%20omului/tratate%20onu/11_rasiala.pdf.

[7] Consiliul Uniunii Europene, art. cit.

[8] A se vedea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Consiliul Europei, Articolul 14 privind Interzicerea discriminării, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, amendată de Protocoalele nr. 11 și 14, însoțită de Protocolul adițional și de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12, 13 și 16, 4 Noiembrie 1950, aplicată în 1953, Strasbourg: ECHR, https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf, p. 12.

[9] Ojeaku Nwabuzo cu personalul ENAR și cercetătorii naționali, “Racism & Discrimination in Employment in Europe 2013-2017”, Rețeaua europeană împotriva rasismului (ENAR), Brussels, 2017, https://ec.europa.eu/migrant-integration/?action=media.download&uuid=F613A27D-A960-4FB3-FD3AD6A629C8FBE7 .

[10] Inspectoratul General pentru Imigrări, “Analiza activității Inspectoratului General pentru Imigrări în anul 2019 Obiective 2020”, Ministerul Afacerilor Interne, București, 18 februarie 2020, http://igi.mai.gov.ro/sites/default/files/evaluarea_activitatii_in_anul_2019.pdf, accesat 28.04.2020.

[11] Ojeaku Nwabuzo, op. cit.

[12] Rodica Milena Zaharia, Cornel Ban Alexandra-Maria Popescu, Relația dintre fenomenul migrației legale și piața muncii din România. Evoluții relevante, impact potențial, recomandări de politici, București: Institutul European din România, 2017, p. 53.

Surse statistici:

CEDO, „Pending applications allocated to a judicial formation / requêtes pendantes devant une formation judiciaire”, echr.coe.int, 31.12.2019, https://www.echr.coe.int/Documents/Stats_pending_2020_BIL.pdf.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „Violations by Article and by State”, echr.coe.int, 2019, https://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_1959_2019_ENG.pdf, accesat 28.04.2020.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „Violations by Article and by State”, echr.coe.int, 2019, https://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_1959_2019_ENG.pdf