În ultima perioadă, mai mulți directori din companii de stat au anunțat public că renunță parțial la indemnizațiile lunare. La prima vedere, gesturile par demne de apreciat. Transmit un semnal de solidaritate și responsabilitate într-un context economic dificil.
Totuși, dincolo de aparențe și comunicate, merită analizat cât de reale sunt aceste renunțări și cum se raportează ele la ceea ce s-a întâmplat în paralel la nivelul Consiliilor de Administrație (CA) – adică exact forurile care decid și aprobă aceste indemnizații.
Indemnizația unui director, spre deosebire de salariul unui angajat obișnuit, este stabilită:
-
fie printr-un contract de mandat, încheiat pe durata funcției;
-
fie prin decizii formale luate de Consiliul de Administrație (sau de Adunarea Generală a Acționarilor, în unele cazuri).
Așadar, un director nu are posibilitatea legală să-și reducă singur indemnizația. Orice modificare necesită un proces clar: o hotărâre oficială a CA, urmată de un act adițional semnat de ambele părți. În lipsa acestora, declarațiile rămân la nivel simbolic, fără efect juridic.
În timp ce în spațiul public au fost promovate aceste renunțări, în lunile aprilie și mai, în mai multe întreprinderi publice din România, Consiliile de Administrație:
-
au aprobat bugete majorate semnificativ pentru anul în curs;
-
au crescut indemnizațiile membrilor CA, uneori cu procente importante față de anul precedent.
Astfel, apare un contrast care merită discutat: în timp ce se promovează ideea de reducere a cheltuielilor prin gesturi individuale, deciziile colective merg în direcția opusă. Bugetele cresc, iar beneficiile pentru funcțiile administrative nu scad – ba chiar dimpotrivă.
Nu punem sub semnul întrebării buna-credință a celor care aleg să își doneze o parte din venituri sau să dea un exemplu. Însă transparența și coerența sunt esențiale în spațiul public.
Dacă mesajul transmis este unul de „solidaritate financiară”, atunci publicul are dreptul să știe:
-
care este baza legală a gestului anunțat;
-
dacă gestul este însoțit de acte oficiale (hotărâri CA, acte adiționale, etc);
-
dacă acest efort este parte a unei strategii instituționale sau doar o acțiune izolată de imagine.
Pentru cetățeanul obișnuit, mesajul transmis este: „uite, conducerea renunță la bani, deci încearcă să reducă cheltuielile”.
Dar dacă în același timp:
-
bugetul total al instituției crește;
-
indemnizațiile altor membri ai conducerii cresc;
-
nu există transparență privind redistribuirea acelor sume…
…atunci gestul simbolic își pierde greutatea și poate deveni, involuntar, o formă de comunicare defectuoasă sau chiar manipulativă.
Într-un climat economic tensionat, în care populația suportă presiunea inflației, înghețări salariale sau tăieri de posturi, credibilitatea întreprinderilor publice depinde de coerența dintre ceea ce afirmă și ceea ce fac.
Nu putem cere încredere dacă în față arătăm un gest de austeritate, dar în spate luăm decizii care contrazic acea imagine. Nu putem vorbi despre responsabilitate fără un cadru real de responsabilizare.
-
Câte dintre aceste „renunțări” sunt însoțite de acte legale înregistrate oficial?
-
Ce se întâmplă cu sumele respective – rămân în bugetul instituției? Sunt redistribuite? Sau pur și simplu se încasează în continuare?
-
Dacă un director poate anunța public o „renunțare”, de ce un Consiliu de Administrație poate decide simultan o mărire a propriilor indemnizații, fără nicio explicație?
Ce ar însemna cu adevărat un exemplu de responsabilitate
-
Adoptarea unor măsuri instituționale coerente – reducerea indemnizațiilor la nivelul întregii conduceri, nu doar punctual.
-
Publicarea actelor oficiale care susțin aceste decizii – pentru a demonstra autenticitatea demersului.
-
Redirecționarea sumelor economisite către sectoare deficitare: investiții, digitalizare, servicii publice mai bune.
-
Un angajament asumat pe termen mediu, nu un gest punctual menit să atragă atenție în presă
Într-un moment în care încrederea publică este fragilă, nu ne permitem gesturi goale de conținut, oricât de bine intenționate ar fi. Nu mai funcționează doar imaginea. Oamenii cer fapte, transparență și decizii asumate.
Apreciez inițiativele care pornesc din convingere. Dar e nevoie ca ele să fie urmate de coerență și responsabilitate sistemică.
Altfel, riscăm să transformăm un gest nobil într-un simplu exercițiu de imagine. Și să pierdem, încă o dată, ocazia de a arăta că administrația publică se poate schimba, că poate da exemplu, și că este dispusă să își asume ceea ce cere de la ceilalți.
