Statul român deține zeci, posibil sute, de companii inactive, aflate în faliment sau existente doar pe hârtie. Nu produc nimic, nu au angajați, nu au sedii reale și nu aduc niciun beneficiu public. În schimb, consumă timp administrativ, blochează active și arată dimensiunea haosului din patrimoniul statului.
Statul român nu știe exact câte companii deține. Este una dintre cele mai grave concluzii care se desprind din noul episod al campaniei „Statul la Stat”, realizată de Digi24, dedicat companiilor fantomă aflate în proprietatea sau coordonarea statului. Vorbim despre societăți fără activitate, fără angajați, fără sedii reale și, în unele cazuri, fără nicio justificare economică pentru existența lor. Aceste entități pot fi numite, fără exagerare, cadavre administrative. Nu mai au viață economică, nu mai produc valoare, nu mai servesc interesului public, dar continuă să existe în registre, în acte, în proceduri, în litigii și în structuri birocratice. Unele sunt inactive de ani sau chiar de zeci de ani. Altele se află în faliment, dar procedurile de lichidare se târăsc pe termen nedefinit.
Problema este cu atât mai gravă cu cât nimeni nu pare să aibă o evidență completă. Inițial, s-a vorbit despre peste 185 de companii inactive sau fără situații financiare depuse, însă cifra este doar o estimare. În realitate, numărul ar putea fi mai mare, pentru că instituțiile statului nu au o bază de date unică, actualizată și completă privind toate societățile în care statul este acționar, asociat sau coordonator.
Statul care nu știe ce deține
Într-o administrație funcțională, primul pas al reformei este inventarul. Nu poți reforma companiile de stat dacă nu știi câte sunt, ce active au, ce datorii au, cine le conduce, ce statut juridic au și dacă mai desfășoară vreo activitate. În România, acest inventar pare încă neclar. Potrivit informațiilor prezentate de Digi24, Oana Gheorghiu, vicepremier interimar cu atribuții în zona reformei companiilor de stat, a admis că situația nu este limpede. Au existat rapoarte care indicau peste 1.700 de companii, însă nu toate sunt monitorizate prin aceleași mecanisme. Unele intră în zona AMEPIP, altele sunt exceptate, iar altele rămân prinse în structuri administrative vechi. Această fragmentare arată una dintre marile probleme ale statului român: lipsa unei imagini consolidate asupra propriului patrimoniu. Statul are societăți, terenuri, clădiri, active, datorii, participații și companii aflate în diverse stadii juridice, dar nu are o hartă clară a acestora. Fără o asemenea hartă, reforma devine aproape imposibilă. Orice Guvern poate anunța restructurări, eficientizări și comasări, dar dacă datele de bază lipsesc, procesul rămâne blocat în birocrație.
Un exemplu relevant este Societatea de Strategie pentru Piața de Gros, aflată în coordonarea Autorității pentru Administrarea Activelor Statului. Oficial, compania are ca obiect de activitate studierea pieței și sondarea opiniei publice. În realitate, potrivit reportajului Digi24, societatea nu are activitate reală, nu are angajați și nu are un sediu funcțional. La adresa declarată apar hale și clădiri care nu mai au legătură practică cu societatea. Oamenii din zonă nu știu de existența acestei companii. Dincolo de acte, instituția pare să fi dispărut din realitatea economică, dar continuă să existe juridic. Aici apare absurdul administrativ: o companie care nu are activitate trebuie să aibă totuși o adresă. Dacă nu are sediu real, soluția devine una formală: un contract de comodat, o cameră declarată în acte, o adresă folosită doar pentru registru. Astfel, societatea supraviețuiește birocratic, deși nu mai are o funcție economică. Acest model nu este doar ridicol. Este periculos pentru administrație, pentru că produce opacitate. Dacă o companie nu are sediu real, nu are angajați și nu desfășoară activitate, dar rămâne înregistrată în structurile statului, cine răspunde pentru ea? Cine o verifică? Cine decide dacă trebuie lichidată? Cine urmărește dacă mai are active sau datorii?
În mediul privat, o firmă fără activitate poate fi radiată, lichidată sau lăsată în inactivitate fiscală. În cazul statului, lucrurile se complică. Societățile publice sunt legate de ministere, agenții, autorități locale, hotărâri de guvern, litigii, active istorice, proceduri de faliment și responsabilități instituționale împărțite. Rezultatul este un cimitir administrativ: companii care nu mai au nicio utilitate, dar care nu sunt închise. Unele există pentru că nimeni nu și-a asumat decizia. Altele pentru că au litigii nerezolvate. Altele pentru că au active greu de valorificat. Altele pentru că au fost create cândva pentru interese politice sau economice, iar apoi au fost abandonate. În toate cazurile, statul pierde. Pierde timp, pierde control, pierde active și pierde credibilitate. Un stat care nu își poate închide propriile companii inactive transmite un semnal de slăbiciune instituțională.
Societatea Feroviară de Turism, faliment fără final
Un alt exemplu este Societatea Feroviară de Turism, companie de stat intrată în insolvență în 2013 și în faliment în 2018. Deși au trecut ani de la declanșarea procedurilor, lichidarea nu este finalizată. Potrivit informațiilor prezentate în reportaj, societatea este blocată de active greu de vândut, precum un pod de cale ferată dezafectat și cantoane CFR degradate, dar și de litigii, dosare conexe și proceduri penale. Lichidatorul judiciar susține că aceste elemente țin compania în procedură și împiedică închiderea definitivă. Acesta este un alt simptom al statului român: active vechi, degradate, greu de evaluat și greu de valorificat. În loc să fie transformate în bani, în proiecte sau în infrastructură utilă, ele rămân blocate în proceduri. Nimeni nu le cumpără, nimeni nu le folosește, dar nici nu dispar din evidențe. În acest fel, falimentul unei companii de stat poate deveni o procedură fără orizont. Formal, există lichidare. Practic, compania continuă să ocupe spațiu administrativ.
Există mai multe explicații pentru această situație. Prima este birocrația. Închiderea unei companii de stat presupune proceduri, avize, hotărâri, verificări, evaluări, lichidare, soluționarea datoriilor și valorificarea activelor. A doua explicație este lipsa de responsabilitate. Când o companie nu mai produce nimic, dar nici nu creează presiune publică imediată, tentația instituțiilor este să amâne. Nimeni nu câștigă politic din închiderea unei societăți obscure, dar cineva poate pierde dacă apar datorii, nereguli sau active dispărute. A treia explicație este interesul politic. De-a lungul timpului, multe companii de stat au fost folosite pentru numiri, sinecuri, consilii de administrație, funcții onorifice sau control asupra unor active. Chiar și atunci când o companie nu are activitate reală, existența ei poate fi utilă pentru rețele administrative sau politice. A patra explicație este haosul patrimonial. Unele societăți au active greu de identificat sau litigii vechi. Terenuri, clădiri, cantoane, hale, participații și datorii pot transforma lichidarea într-un proces lung și costisitor.
Chiar dacă multe dintre aceste companii nu au angajați și nu desfășoară activitate, ele au un cost. Nu neapărat întotdeauna un cost direct mare, ci un cost instituțional și economic. În primul rând, blochează active. Terenuri, clădiri sau bunuri care ar putea fi valorificate rămân prinse în structuri moarte. În al doilea rând, generează birocrație. Trebuie monitorizate, raportate, verificate, incluse în evidențe sau în proceduri. În al treilea rând, creează opacitate. Cu cât statul are mai multe entități obscure, cu atât este mai greu pentru public să urmărească patrimoniul public. În al patrulea rând, afectează credibilitatea reformei. Când Guvernul vorbește despre eficiență, dar nu știe exact câte companii deține, mesajul reformist devine slab.
Dacă statul vrea cu adevărat să reformeze companiile publice, primul pas trebuie să fie un registru unic al tuturor societăților de stat. Acest registru ar trebui să includă denumirea companiei, acționariatul, instituția tutelară, statutul juridic, numărul de angajați, cifra de afaceri, datoriile, activele, sediul real, componența conducerii și situația litigiilor. Al doilea pas este clasificarea. Companiile strategice trebuie separate de cele comerciale, cele active de cele inactive, cele profitabile de cele falimentare, cele cu potențial de redresare de cele care trebuie lichidate. Al treilea pas este închiderea rapidă a entităților fără activitate și fără justificare publică. Statul nu are niciun motiv să păstreze companii fără angajați, fără sediu și fără obiect real de activitate. Al patrulea pas este valorificarea activelor. Terenurile, clădirile și bunurile trebuie puse în circuit economic, fie prin vânzare, fie prin concesionare, fie prin transfer către proiecte publice utile.
