Mișcarea de la retorică și compoziție la umanitate, până la arte liberale, până la eliberare, formează individul, societatea și relațiile dintre ele. Înțelegerea legăturii dintre retorică și compoziție sau artele liberale, necesită un scurt rezumat istoric.

Retorica a fost, desigur, o componentă integrală a tritiului clasic; într-adevăr, se poate argumenta că retorica era piatra de temelie a tradiției artelor liberale, mai ales dacă ne referim la formarea Partidului Național Liberal, în jurul anului 1875, un partid de o importanță istorică majoră în formarea țării noastre. „Pentru academicianul Dimitrie Gusti (1880-1955), retorica este „arta care învață a zice bine, adică a vorbi ca să înduplecăm. A îndupleca este a lucra asupra altora într-un chip încât ideile, simțămintele și rezolușiile noastre să le primească și să devină…ale lor.”[1]

Copiilor și adulților tineri din Antichitate li sa cerut să studieze retorica, începând cu exerciții simple de narațiune care au condus la o declamație și o argumentare sofisticată. Cel mai important, cu toate acestea, a fost scopul graniței retorice. Tinerii au fost instruiți să vorbească în mod eficient, deoarece viața orașului o cere. Stabilirea și modificarea codurilor juridice necesită o abilitate retorică pragmatică și libertatea de bază de a articula pozițiile fără restricții.

Libertatea de exprimare și coeziunea municipală au fost absolut dependente de dinamica unei arte: retorica. Retorica, atunci, este esența umanismului. Literatura greacă accentuează adesea libertatea de acțiune (în special în drama Sofoclului), iar gândirea liberă este esențială și pentru dialectica, așa cum demonstrează Platon în dialogurile sale. Prin urmare, s-ar putea argumenta că toate artele liberale originale au impus condiția libertății de a înflori. Retorica a fost totuși arta liberală care a privilegiat discursul umanist, practic. Retorica, atunci, este esența umanismului. Literatura greacă accentuează adesea libertatea de acțiune (în special în drama Sofoclului), iar gândirea liberă este esențială și pentru dialectica, așa cum demonstrează Platon în dialogurile sale. Prin urmare, s-ar putea argumenta că toate artele liberale originale au impus condiția libertății de a înflori. Retorica a fost totuși arta liberală care a privilegiat discursul umanist, practic. Retorica, atunci, este esența umanismului.

Literatura greacă accentuează adesea libertatea de acțiune (în special în drama Sofoclului), iar gândirea liberă este esențială și pentru dialectica, așa cum demonstrează Platon în dialogurile sale. Prin urmare, s-ar putea argumenta că toate artele liberale originale au impus condiția libertății de a înflori. Retorica a fost totuși arta liberală care a privilegiat discursul umanist, practic.

Există încă controverse, desigur, despre funcția de retorică în științele umaniste. Cu toate acestea, nimeni nu poate nega importanța istorică a retoricii în artele liberale și voi susține teoria discursului lui James L. Kinneavy este cel mai semnificativ text al secolului al XX-lea în retorică și compoziție care propune acest text ca seminal tocmai pentru că reia principiile fundamentale care constituie tradiția artelor liberale. Există motive pragmatice și teoretice pentru refolosirea retoricii ca o artă liberală, deoarece necesitatea readucerii retoricii la clasa de scriere devine din ce în ce mai evidentă.

De asemenea, eseul urmărește să relaționeze nașterea oratorului cu „momentul de glorie”. Analiza se îndepărtează de asemănările lui Mihail Kogălniceanu și B.P.Hașdeu prin carierele discontinue ale lor. Ambele personalități românești eminente ale secolului al XIX-lea, au renunțat la literatură din cauza incertitudinii istorice inerente, urmând apoi un succes evident ca oratori ai politici române. Cu toate acestea, chiar dacă ambii descoperă că senzualitatea poate fi transformată într-o oratorie strălucită, educația oratorilor aspiranți ai educației simțurilor, cât și ai educației instituționale, ce face diferența dintre gloria primului și al eșecului din urmă.

Maniera fiecărui orator, anume de Convingător vs. Manipulator, devine evidentă în modul în care autobiografia funcționează în cadrul discursurilor politice: în timp ce Kogălniceanu formalizează autobiografia astfel încât să devină o figură de stil care să permită oratorului să se reinventeze în orice nouă situație retorică, Hasdeu ne oferă autobiografia unui sentiment de excepție. Prin urmare, relația dintre nașterea oratorului și momentul său de glorie este perceptibilă nu numai în trezirea sa de simțuri, ci și în renașterea oratoriei (aptitudinii) pentru noi situații.

Producțiile literare ale lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891) și B.P. Hasdeu (1838-1907) au atras atenția cercetătorilor români în primul rând pentru funcțiile propagandistice aparente în contextul tranziției spre modernitate din secolul al XIX-lea. Curios este faptul că, ideea eforturilor literare sunt afectate de o ideologie ce a fost menită să facă pace între literatură și istorici, care altfel ar fi contestat mult peste acești „eroi cu o mie de fețe”, activi și autoritari în domenii precum istoria, literatura, lingvistica, arheologie, jurnalism, politică, etnologie și așa mai departe.

Dincolo de dezbateri, ceea ce reunește cele două figuri este stilul lor de asumare a riscului de branding personal sau ambițiile lor oratorice (cu un succes mai mare în cazul lui Kogălniceanu și mai puțin în cazul lui Hașdeu) în ocupațiile literare ocazionale. Printre lucrările literare ale lui Kogălniceanu se numără cele mai cunoscute schițe: Filozofia vistului (1838), Adunări dănțuitoare (1839), Noul chip de curte / Un nou mod de curtare a doamnelor (1840), Iluzii pierdute / Iluzii pierdute (1841), Fiziologia provincialului din Iași / Fiziologia provinciei la Iași (1844). Dar, a părăsit ceea ce seamăna cu un roman neterminat, anume, Tainele inimei (1850) și câteva povestiri istorice inspirate din istoria Principatului Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare (secolul al XV-lea).

Lista titlurilor pare să se încadreze în jurul anului 1840, ceea ce determină pe Nicolae Iorga să presupună că există un moment, aparent în jur de treizeci, când Kogălniceanu a renunțat la scrierea literaturilor și și-a transpus energia creatoare în altceva. În același mod, consacrarea literară a lui Hașdeu are loc între mijlocul său douăzeci și începutul anilor treizeci. Extrem de activ, publică poezie (o colecție este publicată în 1873 și o altă varietate, în 1897), o scurtă povestire îndrăgită intitulată Duduca Mamuca.[2]

O scurtă analiză a listei de publicații a lui Hașdeu arată că, la fel ca și Kogălniceanu, acesta sa implicat temeinic în fundamentarea și editarea ziarelor, pe care apoi le-a părăsit. La un moment dat, activitățile literare par să fie estimate ca fiind ceva care le-a afectat brand-ul personal. Astfel, energiile creative sunt transformate în noi modalități de a fi parte din piața publică. Oarecum, în timp ce succesul lui Kogălniceanu pare mai ușor de rezolvat (renunțase la literatură la timp și a descoperit chemarea mai înaltă a discursului tribului), eșecul lui Hasdeu atât ca scriitor cât și ca orator necesită o analiză mai profundă.

Descris în De oratore, oratorul ideal al lui Cicero este un om de înțelepciune și elocvență, de virtute și de practică, de „minte” și de „inimă”, un om capabil să „definească într-un mod cuprinzător semnificația completă și specială a lumii.“[3]

„Poetul – spune retorianul vechi – este un apropiat apropiat al oratorului, mai degrabă mult mai îngrădit în ceea ce privește ritmul, dar cu o libertate mai mare în alegerea cuvintelor sale, în timp ce în folosirea multor feluri de ornamente el este aliatul și aproape omologul său; într-un respect, la toate evenimentele există ceva asemănător [accentuat adăugat]”- (Cicero 1967: 51)

Totuși, în comparație cu Kogălniceanu și în ciuda dotărilor sale naturale, Hașdeu nu a primit dreptul de a locui în „republica” oratorilor români. Răzbunând succesul celorlalți, el se obligă la parodie sau la umorul negru.[4]

De exemplu, stilul oratoric al lui Kogălniceanu – un stil de colportaj marcat prin automatismul verbal „Zice el”/”Spune el”, ascultarea sa falsă față de conducătorii zilei, imparțialitatea sa speculativă în politică deveniți ținta lui Hașdeu într-un poem amar publicat în 1864. O poveste de emulare transformată în invidie poate fi desprinsă de parodia menționată mai sus.[5]

Criticii literari români au întărit prejudecățile conform cărora experimentele „post-iluminare”, verbozitatea romantică și posturile literare ocazionale specifice modernității timpurii nu merită durerile interpretului îndrăzneț, deoarece reprezintă doar „un moment” când „tactica prevalează asupra strategiei și a eticii și politica peste estetică.”[6]

Istoricii români nu au fost descurajați nici de această manieră pur circumstanțială de a face față literaturii, nici de nenumăratele posturi implicate. Chiar dacă monografiile precum Al. Zub a absorbit prejudecățile literate – în special cele referitoare la „excesul istoriei” în ficțiune.[7]

Producțiile literare ale lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891) și B.P. Hasdeu (1838-1907) au atras atenția cercetătorilor români în special pentru aerul lor augural și pentru funcțiile lor propagandistice aparente în contextul tranziției spre modernitate din secolul al XIX-lea. Într-adevăr, cele două cariere sunt ștampilate de aceleași interese (istoria Principatului Moldovei, moșurile provinciale, profilul enciclopedic al istoricului, dorința de consacrare atât în ​​mediul academic național și internațional, profilul anticar și așa mai departe), cât și de către aceleași discontinuități (renunțarea la literatură pentru chemări superioare, în special glorie publică).

Analiza operelor timpurii a arătat că nașterea oratorului, apetitul său pentru stadializarea retorică este trezit de același stimul care acționează asupra simțurilor: „iluziile iubirii”. Pentru ambii scriitori, „iluziile” nu sunt numai realități psihologice sau cognitive, ci și forme literare (fragmente de proză) care, ca orice alte forme literare, duc o viață incompletă și precară. Dizolvarea „iluziilor”, care amenință atât forma literară, cât și realitățile sensibile, este rezolvată prin inserarea lui Kairos (oportunitate, risc, urgență) în domeniul literar. Aparent, educația sentimentală este înaintea oricărei alte educații instituționalizate (inclusiv educația retorică). De asemenea, educarea simțurilor produce conștientizarea retoricii situată în termeni atât de „situație retorică” (exigență-audiență-constrângeri), cât și de senzorium retoric (localizare, întrupare, mecanismele simțurilor).

În timp ce mintea și simțurile oratorului în timpul actului de vorbire par destul de inaccesibile, m-am îndreptat spre încercările literare pentru a explora dacă slava retorică poate fi legată de educația simțurilor, de educația sentimentală în general. Pentru a face acest lucru, am discriminat între succesul (literar) și gloria (oratorică), prima care aparține timpului liniar, iar cea din urmă aparținând ceea ce numește G. Poulet „insula momentului” și ceea ce numește M. McLuhan „moment de zeități”.

Chiar dacă astfel de expresii exprimă izolarea, misticul și îndepărtarea specifică momentului, am preferat să folosesc termenul „gloria unui moment” pentru articularea subevaluată cu risc. Când am abordat problema asumării riscului în oratorie, am avut în vedere riscul pe care l-am avut asupra informațiilor contingente în spiritul Kairos-ului sofistic, riscul de a alege o idee / modalitate specifică de viață (și nu orice altceva), precum și ca riscul de a deriva de la alegerea fiecărei capacități și incapacități.

În cele din urmă, riscul sa dovedit a fi extrem de important pentru nașterea și renașterea oratorului, deoarece este o modalitate de a aduce în prim plan noi forme de viață, de a le face evidente pentru toată lumea. Pe scurt, riscul este o metodă de glorie.

Având viziuni divergente asupra realității și a experienței, fiecare dintre personalitățile alese pare să atragă o valoare personală gloriei momentului: în timp ce Hașdeu nu poate concepe glorie fără extensiile sale metafizice (gloria este o chestiune de propensitate și nemurire), Kogălniceanu este perfect confortabil cu momentul este scurt (gloria este o chestiune de intensitate, cicluri de naștere și renaștere).

Nașterea oratorului (trezirea simțurilor, mai ales a apetitului pentru risc) trebuie să fie legată și de posibilitățile oratorului de a se naște din nou și din nou, conform „meteorologiei clișeelor”, în cadrul unor noi situații retorice. Nașterea și renașterea ar trebui să fie, de asemenea, legate de percepția proprie a autobiografiei de către orator. Făcând uz de folosirea conturilor autobiografice în discursurile politice ale fiecăreia dintre cele două personalități, am putut observa că o formalizare retorică a autobiografiei (autobiografia poate lua chiar forma biografiei adversarului) poate oferi, împreună cu riscul, un acces cheie pentru modul de abordare a oratoriei temporalității. O slavă a momentului, gloria momentului.

Însă, totuși retorica s-a reprodus fără schimbări decisive sau invenții esențiale de la Aristotel până în mijlocul secolului al XIX-lea, foarte repede, între anii 1870-1900, ea a dispărut din învățământul majorității statelor dezvoltate ale Europei(Franța, Italia, Anglia, Germania) sau, în orice caz, ea nu s-a mai prezentat sub această denumire tradițională (ca, de exemplu, „Arta oratorică, „Arta de a scrie”, „Arta conversației” etc.).”[8]

[1] Alexandru Țiclea, Vorbirea și arta Oratorică, Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Editura Universul Juridic, 2015, p.25.

[2] Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, scriitorul, omul politic și românul, București, Publicația Socec, 1920, p. 76.

[3] Cicero, De oratore, tradus în Engleză de E. W. Sutton, Londra, Heinemann-Harvard UP., 1967, p.47.

[4] Barbu Lăzăreanu, „Umorul lui Hașdeu, București, Publicația Adevărul, (nedatat).

[5] B.P. Hașdeu, Opere  IV. , Publicistica politică,  editată de  Stancu Ilin  și  I.  Oprișan,  București, FNSA-Univers Enciclopedic Publishers., 2006, pp.197-198.

[6] Paul Cornea, Originile  romantismului  românesc, A 2 ediție,  București,  Publicația Cartea  Românească, 2008, pp. 380,  376,  373.

[7] Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, istoric, A 2 ediție, Iași, “Alexandru Ioan Cuza” University Press., 2012, p.734.

[8] Alexandru Țiclea, op.cit., pp. 37-38.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here