După încercarea eșuată de a-l descuraja și de a-l împiedica pe Putin șă-și urmărească agenda sa imperialistă în ceea ce privește Ucraina, șocul inițial ce a fost provocat după ce primele rachete au lovit în diferitele orașe din țara lui Șevcenko a făcut ca cea mai mare parte a Europei Occidentale să ajungă la concluzia, atinsă de dinainte de 24 februarie, că fosta țară sovietică se va prăbuși în trei zile. Din fericire, nu a fost așa.
Acest lucru i-a determinat pe liderii, acum contestați, ai Europei să se grăbească în primele zile ale invaziei la Moscova pentru a pleda pentru o pace de neatins cu un autocrat și o țară care nu a avut niciodată acest ideal pentru început.
Nenumărate ore de convorbiri telefonice în zadar, nenumărate vise de creștere economică netulburată bazată pe un comerț de hidrocarburi decontat și neîntrerupt, nenumărate acorduri rupte în bucăți, doar pentru a „ofensa” „Occidentul decadent”, pentru a tulbura praful așezat pe acordurile de la Minsk. Sau cel puțin așa era în mintea celor care se împăcau cu „marile” realizări ale Angelei Merkel.
Ca să fim corecți, aproape nimeni nu a crezut că Rusia va invada, puțini au crezut, poate câteva țări din centrul și estul Europei. Din unele surse, nici măcar ucrainenii nu erau foarte convinși.
Apoi, s-a întâmplat un „miracol” – trec trei zile, apoi o săptămână, apoi aproape o lună – Ucraina a rezistat. Kiev a rezistat. Zelenski a rezistat. Ucrainenii au luptat ca niște eroi legendari din Antichitate, cu tot ce au avut. Încă o fac.
După nouă luni de război în Ucraina, două mari școli de gândire cu privire la acțiunile necesare și felul prin care se va sfârși acesta au luat naștere în interiorul națiunilor aliate.
Indiferent care dintre cele două curente va învinge și el va provoca reverberații în Europa și o regândire a paradigmelor. Acestea vor determina nu doar cât de repede se va termina acest război, dacă se va termina, desigur, ci și câte persoane vor muri de ambele părți.
Prima școală de gândire: Ucraina nu trebuie să piardă; Rusia nu trebuie să câștige.
Această idee în curs de desfășurare s-a conturat, în cea mai mare parte, în cadrul națiunilor vest-europene, în timp ce SUA par oarecum divizate pe această temă.
Este clar însă care sunt liderii acestui status quo preferat și am văzut acest lucru încă de la începutul acestei invazii ilegale a Ucrainei, fără a simți nevoia de a numi liderii menționați ai națiunilor respective.
Ucraina nu trebuie să piardă – aceasta derivă din ideea că Ucraina trebuie să reziste în fața acestei urgii și trebuie să provoace daune cât mai mari armatei rusești, dar și să insufle în mintea conducerii politice și militare de la Moscova gândul că o victorie acolo este de neatins și că trebuie să aibă loc negocieri în orice condiții pentru ca acest război să se încheie.
Concluzia este că aceste eventuale negocieri vor conduce la un final „realist” al acestui război, ceea ce înseamnă că Ucraina trebuie să facă în cele din urmă un compromis în chestiunea teritoriului său.
Modus operandi pentru ca acest lucru să se întâmple este ca ajutorul să fie oferit doar atât cât este necesar pentru ca acest șir de acțiuni să aibă loc, asigurându-se în același timp că nu are loc o escaladare necontrolată.
Ar putea fi nedrept să îl numesc totuși Modus Operandi, deoarece nu este clar pentru mine, și nici pentru alții, de altfel, dacă această gândire este într-adevăr o situație intenționată.
Rusia nu trebuie să câștige – A fost clar de la început că războiul Rusiei nu a fost doar despre cucerire teritorială, ci o lovitură puternică intenționată aplicată idealurilor, principiilor occidentale, sistemului internațional bazat pe statul de drept, dar și ordinii internaționale (De ce ar trebui să conteze vreo regulă? Nu cumva este adevărat că cei puternici își impun voința asupra celor slabi, fără nicio consecință?).
În această privință, democrațiile au declarat că hotărârea lor de a apăra aceste idei este fermă și că vor face acest lucru atât timp cât va fi nevoie.
Acest lucru nu implică, totuși, că Rusia trebuie să fie învinsă, pentru a se ajunge la o pace durabilă.
Așa cum am observat mai sus, această abordare treptată a sancțiunilor și a războiului în sine ar forța Rusia să se așeze la masa negocierilor.
Această școală de gândire nu propune totuși o vină comună între Putin și slaviștii săi și populația rusă. Populația rusă este privită ca parte distinctă.
Din punctul meu de vedere, această variantă este una lentă și cauzează mai multe morți și mai multă distrugere.
A doua școală de gândire: Ucraina trebuie să câștige; Rusia trebuie să fie învinsă
Această idee este dominantă în majoritatea națiunilor din Europa Centrală și de Est și în Europa de Nord. Acestea au un trecut cu Federația Rusă și cu precursorii acesteia și sunt mai hotărâte în abordarea lor față de invazia ilegală a Ucrainei.
Ele au avut această abordare dinaintea începerii acestei noi invazii și majoritatea dintre ele au identificat Federația Rusă în strategiile lor de securitate națională și de apărare ca fiind un potențial agresor.
Motivațiile sunt clare pentru fiecare și, ca să fim sinceri, chiar dacă poate părea părtinitor, au mai multă experiență în relațiile cu rușii decât oricine altcineva.
Oare Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Finlanda, România și ceilalți nu cunosc valoarea promisiunilor și acordurilor rusești?
Ucraina trebuie să învingă – acesta nu este doar un slogan, ci o promisiune că propriile lor națiuni nu sunt următoarele pe lista de cuceriri și genuciduri ulterioare a lui Putin.
Amenințarea a fost întotdeauna reală, acțiuni de spionaj dar și publice se petreceau pe teritoriile lor cu mult înainte de 2014 și această invazie reînnoită nu a fost un șoc și nici o surpriză, ci o certitudine. Nu s-a pus niciodată întrebarea dacă, ci când.
Pentru aceste state, a fost clar, după lovitura inițială, rezistența și contraatacul efectuat, că Ucraina poate și trebuie să învingă, numai dacă i se oferă tot ceea ce are nevoie pentru a face acest lucru posibil.
În această privință, națiunile care întăresc această școală de gândire și-au expus determinarea în mod public și au fost cele mai aprige apărătoare și susținătoare ale Ucrainei. Este ceva personal și o arată.
Acest lucru nu este legat doar de faptul că sunt vecini ai Ucrainei, nici măcar în legătură cu apropierile culturale (de exemplu, Polonia și România), ci că, așa cum am argumentat mai sus, istoria și potențialul viitor nu le permit să abordeze problema altfel decât au făcut-o până în prezent.
Rusia trebuie să fie învinsă – ideea că trebuie să aibă loc o înfrângere pentru ca în viitor să existe o pace de lungă durată este ceea ce împinge aceste țări înainte. Nu este suficient ca Rusia să nu învingă, ci să fie înfrântă, ceea ce pe termen lung ar da în sfârșit o Pax Europaea, una reală.
Gândul că Rusia nu este înfrântă și că și-ar reface în vreo zece ani capacitatea de a purta un nou război, provoacă fiori pe șira spinării tuturor și, nu cumva acest lucru nu trebuie să se întâmple?
Un scenariu „nu trebuie să învingă” ar elimina revanșismul din mințile și inimile populației ruse? Țările din Europa Centrală, de Est și de Nord consideră că răspunsurile sunt clare la aceste întrebări – acest război trebuie să asigure că Rusia nu va mai ataca niciodată.
Nesiguranța provocată la nivel regional de un veșnic agresor este unul dintre motivele pentru care Europa de Est a rămas în urmă la nivel economic și de prosperitate față de protejatul Occident.
În cazul în care acest război se va încheia neconcludent, viitorul va continua să fie sumbru.
Oricare ar fi rezultatul ce derivă din înfrângerea totală a Rusiei, efectele sunt controlabile, iar sprijinul aliat trebuie să fie deplin pentru ca acest lucru să se întâmple.
Din punctul meu de vedere, această variantă este una care asigură că războiul se va încheia mai repede, cu pierderi mai puține în comparație cu prima.
Indiferent care dintre cele două școli de gândire va câștiga în cursa pentru sprijin popular în țările libere ale lumii, un lucru este clar – climatul geopolitic se va schimba fundamental și condițiile nu vor mai fi niciodată la fel.
Dacă națiunile care susțin prima școală de gândire insistă asupra ideii lor, ceea ce rezidă foarte mult în puterea lor de a face acest lucru, în mare parte pentru că ele sunt cele care dispun de capacitatea industrială și de rezervele necesare pentru a asigura pe deplin nevoile militare ale Ucrainei, poziția și încrederea lor în cadrul ECE și în Europa de Nord s-ar putea prăbuși la cote ireparabile.
Acest lucru ar insufla gândul că ajutorul și sprijinul în cazul unei potențiale agresiuni viitoare a oricărei entități nu ar fi oferit, sau ar fi insuficient. Asta ar provoca o reacție în lanț ce ar declanșa o cursă a înarmării. De asemenea, ideea lui Putin conform căreia „cei puternici trebuie să cucerească și cei slabi trebuie să sufere”, ar părea una reală.
Vreau totuși să insist asupra faptului că nu consider că aceste idei sunt distribuite uniform în rândul țărilor implicate, sau că fiecare nu ar avea o idee proprie și nuanțată despre cum ar trebui abordat acest război.
Însă, ar putea gândul că doar înarmarea nucleară ar asigura securitatea și apărarea unei țări să se strecoare în mințile celor ce nu dispun de astfel de arme? Asta nu știu. Ar trebui să aflăm? În niciun caz.
Un lucru este foarte clar – a privi războiul de la mii de kilometri distanță nu este același lucru cu a-l privi prin binoclul.
