Este destul de larg acceptat, până acum, faptul că Germania nu face ceea ce ar fi putut și ar fi trebuit pentru eforturile Ucrainei de a se apăra în fața unui tăvălug rusesc declanșat pe baza unui casus belli fabricat.
Atât de rușinos s-a comportat guvernul de la Berlin referitor la această agresiune a Federației Ruse încât oprobiul publicului internațional s-a declanșat fără rețineri împotriva sa, astfel că au apărut două concepte – „German Bashing” (Din perspectiva guvernului de la Berlin acest concept propune o poziție de victimă în fața acestor comentarii negative repetate și constante) și, unul pe care l-am citit zilele trecute, „The Speed of Shame”, tradus ca Viteza Rușinii – viteza și modul prin care se mișcă guvernul german în acest război și care este o expresie foarte potrivită pentru a descrie ceea ce se întâmplă în acest moment.
Istoria relațiilor internaționale germane față de URSS/Federația Rusă de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial este una tumultoasă și în ciuda reformelor spectaculoase și a evenimentelor pozitive (Planul Marshall, reîntregirea Germaniei și căderea zidului Berlinului, rolul de lider al Uniunii Europene), părțile negative au devenit foarte vizibile, mai ales în contextul actual de securitate.
De la colaborarea cu URSS din timpul Războiului Rece, la Ost Politik și Schimbarea prin comerț, până la acordurile Minsk I și Minsk II și întoarcerea la „business as usual”, Germania a avut poziții îndoielnice față de foștii inamici/aliați.
Schimbarea prin comerț este principala „armă” a Germaniei în relațiile sale internaționale și parte a strategiei sale de stat, mai ales după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și care este, în definitiv, o alternativă la războaiele kinetice din trecut și o promisiune (făcută sieși) că Germania nu va mai declanșa vreun altul.
Germania a adoptat „o nouă versiune a vechilor rivalități dintre state, în care investițiile de capital în industria proprie furnizate sau ghidate de către stat este echivalentul puterii armate; procesul de dezvoltare a produselor subvenționate de către stat este echivalentul inovării armelor, iar penetrarea pe piaţă susținută de către stat înlocuieşte bazele militare înființate pe pământ străin, la fel ca şi inluenţa diplomatică” (Edward N. Luttwak definind geo-economia, „Turbo Capitalism: Winners and Loosers in the Global Economy”, New York, ed. HarperCollins, 1999, pag.128-129) .
În contextul actual și ca o încercare de a explica ceea ce se întâmplă la nivel de decizie din partea guvernului german, acesta este unul dintre motivele pentru care putem observa nu doar reticența, ci și conciliatorismul naiv pe care îl practică aceștia față de Putin și ultimul vestigiu imperialist european, Federația Rusă.
Sigur, am argumentat extensiv și în alte articole multitudinea și diversitatea de motive pentru care avem astăzi o Germanie care nu doar că nu reușește să își ia în serios rolul de lider european, ci arată că este o entitate reacționară incapabilă să renunțe la status quo-ul pe care prăbușirea Blocului Sovietic l-a instalat după 1989.
Nu este un secret că relațiile economice dintre RFG și URSS nu au fost oprite complet în ciuda Războiului Rece și odată cu construcția gazoductului Urengoy-Uzhgorod între Europa de Vest şi Siberia, URSS-ul exporta din ce în ce mai mult, astfel încât până în 1990 Republica Federală Germană acoperea o parte semnificativă a consumului propriu de gaze naturale cu cele din URSS, atingând un procent de 30% dependenţă.
În ciuda invadării Afganistanului din 1979 a URSS, Vestul Europei ignora rugăminţile Statelor Unite, care impuneau la acea vreme un embargo gazoductului Urengoy-Uzhgorod, şi îşi va spori relaţiile cu URSS-ul, în cele din urmă reuşind să semneze un acord între Comunitatea Economică Europeană şi CAER la 25 Iunie 1988 – ceea ce nu însemna neapărat un acord comercial bilateral, ci o speranţă că această acțiune va fi un pas înainte către normalizarea comerţului şi relaţiilor dintre cele două blocuri.
Războiul Rece se încheie iar cooperarea dintre Europa şi Rusia va cunoaşte un prim pas important în anul 1994 prin Pactul pentru Parteneriat şi Cooperare (PCA), în ciuda repetatelor intervenții militare în fostele state sovietice (Lituania 1991, Oseția de Sud 1991-1992, Abkhazia 1992-1993, Transnistria 1992, Oseția de Nord 1992).
Nouă ani mai târziu relațiile dintre cele două părţi se vor îmbunătăţi drastic în timpul Summitului de la Sankt Petersburg, transformând Federația Rusă aproape într-un membru UE.
Nu doar că UE ralia statele membre pentru a realiza o normalizare a legilor şi standardelor cu Rusia la nivel ministerial, ci încerca o promovare a interdependenței cu statul rus, la acel moment caracterizată ca fiind un act de stabilitate şi pace.
În Strategia de securitate energetică din 2014 a UE se constata că Federația Rusă era principalul furnizor de energie pentru Uniune și că dependența este una inacceptabilă, însă în loc să scadă, a crescut (aici).
Odată cu anexarea Crimeei, relațiile s-au deteriorat din nou, însă și de această dată Merkel s-a năpustit asupra momentului pentru a confisca leadershipul în negocierile dintre Ucraina și Rusia, reușind să ajungă la cele două acorduri de la Minsk, acorduri ce erau eforturi clare de appeasement cu privire la regimul de la Moscova.
Ulterior, odată cu pierderea interesului pentru război, la adăpostul apatiei, Germania a reușit chiar să transforme acele sancțiuni total insuficiente în „business as usual” prin încercări de „reconciliere” diplomatică dintre un stat agresor, invadator, care anexase ilegal teritoriu și care declanșase mișcări „separatiste” pe teritoriul Ucrainei, cu victima. Toate acestea pentru a stopa minima scădere înregistrată în creșterea economică a Germaniei.
Așadar, putem observa, fără a intra și mai mult în detaliu, că există un model de ciclicitate al appeasementului față de acțiunile agresive ale Federației Ruse: Europa/Germania oferă prosperitate economică, colaborare și pace, iar Federația Rusă primește, însușește și își continuă marșul împotriva umanității.
Întrebarea rămâne: De ce Olaf Scholz insistă să facă aceleași greșeli pe care predecesorii săi le-au făcut referitor la Rusia?
Cel puțin din câte îmi pot da seama în lipsa altor dovezi mai clare, s-ar părea că Olaf Scholz speră în continuare că lucrurile se vor întoarce la acel status quo.
În ciuda celebrului speach „Zeitenwende” (momentul de cotitură istorică?!) susținut de către acesta în 27 februarie 2022, la trei zile după noua invazie, Germania nu a făcut mare lucru pentru propria armată, darămite pentru efortul de înarmare al Ucrainei. În continuare refuză livrarea echipamentelor grele (mă refer la tancuri principale de luptă Leopard 2) și întârzie ceea ce a promis până acum.
Cu atât mai frustrant este că deși foarte multe democrații occidentale s-au arătat ca fiind disponibile să livreze atât Marder, cât și Leopard 1 și 2, Germania refuzat aproape 1 an să acorde licența de export, astfel încât echipamentele care ar fi putut să facă diferența pe câmpul de luptă au fost consemnate în depozite, iar viețile oamenilor, atât de prețioase, s-au risipit în lipsa acestora și în tehnică sovietică depășită. Într-un final, Scholz a promis livrarea a 40 de Marder până la finalul lui martie, însă vom vedea dacă se vor ține de data asta de cuvânt în lipsa unor motive serioase.
Dacă inițial motivul principal oferit de către Scholz era că se așteaptă la o cooperare cu țările partenere în acest sens, în traducere liberă „nu livrăm tancuri dacă nici ceilalți nu o fac”, iată că Regatul Unit va livra tancuri Challenger 2, Franța AMX 10RC – deși nu este clar dacă este într-adevăr un tanc sau nu – și Germania rămâne încremenită în rușinoasa apatie de care dă dovadă, de data aceasta invocând, prin Rheinmetall, că livrările de tancuri din partea lor pot fi făcute abia în 2024, în condițiile în care războiul este activ, se schimbă în fiecare zi, este fluid.
Aceasta este o temă falsă, acțiunea imediat necesară fiind livrarea acelor echipamente deja funcționale aflate în dotarea armatelor țărilor aliate și abia apoi furnizarea Leopard 2 de către Germania.
Eforturile susținute de a împiedica livrările de armament, de a le întârzia în cazul în care nu au putut să întreprindă prima acțiune, precum și numirea noului Ministru al Apărării german, în persoana lui Boris Pistorius, un om loial lui Scholz și care a fost unul dintre cei mai avizi susținători al ridicării/revizuirii sancțiunilor în 2018, indică o posibilă continuare a acestei strategii.
Există totuși o excepție în ceea ce-l privește pe noul Ministru al Apărării și de aceea voi rămâne rezervat în privința lui – în luna mai a anului 2022 a declarat că Ucraina trebuie să câștige, iar eliberarea teritoriului capturat este total legitimă, astfel că trebuie să avem răbdare și să vedem ce va face Germania de acum înainte.
În concluzie, „German bashing” nu există (și dacă există este justificat – este o reacție normală atât din punct de vedere moral, cât și strategic), iar Scholz și Germania chiar se mișcă cu Viteza Rușinii.
Frica de noi „tancuri germane care aleargă pe câmpurile de luptă în Estul Europei” este una puerilă, în condițiile în care pe parcursul Războiului Rece, RFG era una dintre puterile militare ale lumii, și este o altă scamatorie politică din lungul șir de scuze prin care guvernul de la Berlin își justifică încăpățânarea de care dă dovadă și care va produce efecte negative (deja o face) în ceea ce privește încrederea pe care aliații săi o au și o vor mai avea în Germania.
