Sudul Global este sub asediu, iar Africa reprezintă pivotul. Fie că vorbim despre loviturile de stat organizate și susținute de către Grupul Wagner (a se înțelege Federația Rusă), fie că vorbim despre „preluările ostile” executate sub formă indirectă prin mere otrăvite mascate ca fiind oferte de dezvoltare economică și de infrastructură (amintim de China), vidul lăsat în urma diminuării influenței Occidentale, în special a Europei, prezintă complicații în prezenta și viitoarea competiție strategică dintre puterile globale.
Retragerea Franței din Africa Sub-sahariană, dar și problemele pe care le întâmpină în Nordul Africii, au devenit oportunități de neratat pentru Rusia, sau China să înlocuiască fostele puteri coloniale.
De ce este importantă Africa pentru Occident dar și pentru România?
Poziția strategică la nivel global
Trecând peste evidentele resurse naturale, poziția geografică a acestui continent este vitală pentru Europa.
Grupul Wagner este prezent în Libia cel puțin din 2019, susținând guvernul de la Benghazi, luptând pentru Khalifa Haftar și Saif al-Islam Gaddafi împotriva guvernului recunoscut internațional de la Tripoli.
Având o hartă imaginară în fața noastră, ne putem oare imagina Marocul sau Algeria ca fiind nete în favoarea Rusiei, desigur prin prezența grupului Wagner?
Sigur că putem în cazul Algeriei, o țară foarte apropiată de URSS în trecut. În anii ’60, Uniunea Sovietică devenise principalul partener comercial al acesteia și un susținător al acestei țări în lupta sa împotriva Franței între 1954 și 1962. De asemenea, tehnica militară sovietică era și este preferată în continuare.
Alegerile din 2024 din Algeria vor fi extrem de importante pentru viitorul acesteia și nu numai – aici intervin mai multe situații ce trebuie luate în considerare.
Facțiunea militară a Alegeriei, reprezentată de către Ministrul Apărării, Said Chengriha, este în favoarea unei apropieri nete de Federația Rusă, fiind vulnerabilă grupului Wagner. Cooperarea militară dintre cele două țări este activă, aceștia au organizat exerciții navale anul trecut, iar în luna septembrie, deja „celebrul” Surovikin însoțit de o delegație rusă din partea Ministerului Apărării au fost văzuți în Algeria.
Marocul are probleme încă din anii ’70 cu Frontul Polisario în Sahara de Vest, un fost teritoriu spaniol. Algeria este unul dintre susținătorii acestei facțiuni, iar Chengriha pare destul de determinat, cel puțin la nivel declarativ în presa internațională de a intimida Marocul prin amenințări de natură militară.
Cele două strâmtori, Gibraltar și Suez, controlează traficul în Mediterană ceea ce înseamnă că o prezență militară rusă în acest areal ar putea avea un efect disruptiv nu doar din punct de vedere comercial.
Porturile de apă caldă situate pe coasta Africii de Nord ar putea reprezenta premii valoroase pentru Rusia – totuși, este important de înțeles că Rusia nu posedă o flotă capabilă să amenințe militar țările europene riverane, însă am putut fi martori la presiunea pe care o exercită asupra rutelor maritime comerciale din Marea Neagră – cel puțin inconfortabil. Totuși nu sunt dovezi clare în participarea maritimă a grupului Wagner, aceștia activând în general în interiorul continentului african.
Este facil de înțeles, având la dispoziție istoria ultimului deceniu, că Africa joacă un rol important și din punct de vedere al fenomenului migraționist, fie că vorbim despre refugiați strămutați din cauza presiunii facțiunilor islamiste, fie că vorbim despre persoane ce caută un standar de viață mai ridicat în Europa, sau persoane ce fug de războaiele apărute în ultimii ani pe continent.
Presiunea exercitată de aceștia asupra Europei la nivel macrosocial și macroeconomic este semnificativă și putem observa inclusiv faliile create în interiorul Uniunii Europene tocmai din aceste motive. În acest sens, Rusia este un mânuitor abil al acestei unelte și este capabilă și determinată să o folosească în continuare pentru a limita atât timpul, cât și resursele aflate la dispoziția „partenerilor” europeni.
Sahelul suferă teribil în ultimii ani, Westul Africii este destabilizat, centrul continentului la fel, iar Africa de Sud pare singura țară stabilă și capabilă să reziste în fața Rusiei și Chinei, deși apartenența la BRICS trebuie amintită, însă din punctul meu de vedere această entitate este mai puțin importantă și generează puține efecte asupra arhitecturii internaționale.
Energia și resurse naturale
În intenția Uniunii Europene de a scăpa de dependența energetică față de Rusia, Algeria a devenit unul dintre principalii furnizori de gaz natural, mai ales pentru Italia . Din punct de vedere strategic, cu repercusiuni pe termen lung, este vital pentru Rusia ca Europa să nu se decupleze total și să rămână cel puțin în poziția de a suferi în cazul în care pretențiile celei din urmă de a negocia de pe poziții independente și juste se vor ivi la un moment dat, dacă înțelegem imaginea de ansamblu a stării de securitate globală.
O dependență scăzută (sau deloc) a Europei ar permite țărilor aflate în acest moment în această poziție vulnerabilă, să demareze o reală politică de susținere militară vitală pentru Ucraina, într-un final.
În acest sens, amintesc de Trans-Saharan Gas Pipeline, un proiect energetic ce ar urma să lege gazul din Nigeria, prin Niger, la infrastructura energetică existentă a Algeriei. Din motive evidente, Nigerul nu mai pare a fi un teritoriu viabil de tranziție.
Evident, resursele petroliere abundente ale Nigeriei sau ale Libiei (rezerve în top 10 global în 2010, înaintea loviturii împotriva lui Gaddafi), mineralele rare dar și comune, diamantele, toate acestea sunt ținte excelente pentru China și Rusia – una se pregătește, cealaltă își dorește să își susțină invazia din Ucraina și potențialele aspirații teritoriale asupra altor țări europene.
Înconjurată de două oceane, în Vest de Atlantic și conexiunea maritimă comercială cu America Latină și în Est de Oceanul Indian și conexiunea maritimă comercială cu India, Asia de Sud-Est și China, Africa pare a fi punctul nevralgic la nivel global.
România
Relațiile țării noastre cu statele africane au fost cultivate destul de serios în timpul regimului ceaușist, majoritatea lor fiind câmpul de bătălie pentru confruntarea globală dintre Blocul Sovietic și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord în timpul Războiului Rece.
România s-a bucurat de o imagine pozitivă în Africa și a continuat să fie privită favorabil și după Revoluție, chiar dacă au existat faux pasuri chiar recente pe care nu le voi reaminti aici.
Strategia României, din punctul meu de vedere, nu este ca țara noastră să devină vreo putere ce exercită în mod special power projection în Africa, ci România poate reprezenta un canal de comunicare, intermediere și mediere tocmai folosindu-și atuurile dobândite dealungul timpului.
Turul președintelui Iohannis are menirea de a revigora acest potențial rol pe care țara noastră îl poate juca pe viitor, mai ales în condițiile în care țările africane, în general, au dobândit o oarecare aversiune, deși termenul este cam dur în unele cazuri, față de fostele imperii coloniale.
Indiferent de rațiunile politice de campanie, este necesar ca diplomația română să continue să activeze în această zonă a globului atât în prezent, cât și în viitor – trebuie să ne înțelegem rolul, poziția, atuurile și deficiențele în viitorul climat de securitate internațional.
În concluzie, din toate punctele de vedere enumerate în acest articol, Africa va fi din nou, și este deja, un „câmp de bătălie” dintre două blocuri:
Rusia își dorește haos, iar China își dorește prești și influență ca și jucător global și caută să încline balanța în favoarea sa, mai ales dacă luăm în considerare populația de 1,47 de miliarde de oameni pe care acest continent o susține.
În cazul Europei și a țărilor democratice, este în interesul lor strategic de a păstra și cultiva o prezență amiabilă și o colaborare pe continent și de a contracara influențele nefaste ale celor două țări ostile, iar România poate avea un rol important, așa cum a mai avut și în trecut.
