Pe 18 mai, România votează în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Între George Simion și Nicușor Dan, se conturează nu doar o alegere de persoane, ci una de direcție – politică, instituțională și strategică.
Nu vreau să transform această analiză într-o pledoarie partizană. Nici nu vreau să politizez momentul. Dar pot oferi, din poziția mea, o perspectivă sinceră – construită în ani de lucru în administrație și politică, în care i-am cunoscut pe ambii candidați, fiecare într-un alt context.
Pe George Simion l-am întâlnit în Parlament, în aceleași comisii – el ca deputat, eu în calitate de consilier. I-am văzut stilul, modul de lucru și tipul de susținere pe care îl are în spate. Pe Nicușor Dan l-am cunoscut și mai bine, fiind implicat în campania sa. Am văzut și calități, și slăbiciuni. Am văzut ezitări, dar și o dorință reală de a învăța jocul politic, fără să își abandoneze complet principiile.
Tocmai pentru că i-am cunoscut direct, simt responsabilitatea de a vorbi nuanțat, argumentat și cu luciditate.
NICUȘOR DAN
Nicușor Dan nu mai este outsiderul rigid și izolat de la începuturile sale. A învățat, încet, că politica se face cu echipe, cu alianțe, cu răbdare și asumare. Are în jurul lui câțiva oameni valoroși, atât din fostul USR cât și din alte zone ale administrației. Încă nu e liderul complet – dar e într-un proces vizibil de maturizare.
Întrebarea care plutește acum este dacă va avea curajul și discernământul de a accepta propunerea de premier venită „în plic” – adică acel compromis care nu te compromite, ci te poate transforma într-un actor politic complet. Dacă ratează acest moment și refuză să joace, poate pierde exact ceea ce a construit cu greu: imaginea de lider rezonabil, dar cu coloană vertebrală.
George Simion
George Simion este o construcție politică interesantă. Un amestec de autentic și artificial. De mesaj dur și rețea veche. De „antisistem” pe fațadă și sprijin din părți vizibile ale sistemului. Fără structuri din partidele vechi – oameni marginalizați, nemulțumiți sau revanșarzi – n-ar fi fost astăzi în turul 2. Aici cred că trebuie spus clar: nu e vorba doar de simpatie populară, ci de o muncă de culise foarte eficientă.
Are fler politic, comunică agresiv și eficient, dar în spatele acestei forțe retorice rămâne întrebarea-cheie: are echipa și viziunea pentru a conduce România? Sau rămâne un lider de opoziție ajuns, accidental, la Palatul Cotroceni?
România are nevoie de un președinte complet – ca Băsescu, Geoană, Năstase
Și aici vine partea esențială a analizei: România nu-și mai permite un președinte decorativ. Klaus Iohannis a fost poate cel mai vizibil exemplu al pasivității instituționale. Am avut nevoie de președinți jucători – cum a fost Traian Băsescu – capabili să intervină strategic, să-și impună autoritatea, să țină sistemul în echilibru.
În același timp, România are nevoie și de viziune externă. De președinți care știu ce înseamnă geopolitica, relațiile internaționale, jocurile diplomatice de la nivel înalt. Aici, da – Mircea Geoană rămâne unul dintre politicienii români cu cele mai solide conexiuni internaționale. Capacitatea sa de a înțelege lumea, nu doar politica internă, a fost (și este) un atu real, pe care România l-a ignorat prea ușor.
Și da, trebuie spus clar: Adrian Năstase, în perioada sa de glorie, a fost un politician cu strategie. A avut o viziune de dezvoltare, a înțeles rolul statului, a investit în instituții. Nu discut aici dosare sau morală publică – ci eficiența administrativă și capacitatea de a construi. Lucruri pe care România le-a pierdut în ultimii ani.
Miza reală: cine controlează partidele, nu doar Palatul Cotroceni
Alegerile din 18 mai nu sunt doar despre cine va fi președinte. Sunt despre cine va controla partidele mari din România. Despre care tabere se impun. Despre cum vor arăta următorii ani în Parlament și în Guvern. Aici se duc adevăratele lupte. La Vrancea, de exemplu – un județ pe care îl cunosc bine – în PSD există deja 2-3 tabere clar conturate. Unele merg pe mâna lui Simion. Altele, pe Nicușor Dan. Și fiecare speră ca rezultatul național să le confirme sau nu direcția.
Marcel Ciolacu spunea recent, ironic: „Cum adică, noi, având toată puterea, să nu-l ducem pe Crin Antonescu în turul 2?” Ce n-a spus e că acea putere a fost spartă în patru: Nicușor Dan, George Simion, Crin Antonescu și Victor Ponta. Fiecare cu tabăra sa. Fiecare cu o rețea de influență. Antonescu și Ponta nu au pierdut complet – în funcție de cine câștigă acum, vor reveni sau nu în prim-plan.
Votul din 18 mai e important. Nu e vorba de entuziasm sau idealism. Nici Simion, nici Dan nu sunt salvatori. Dar diferențele între ei sunt reale. Stilul, viziunea, oamenii din jur, capacitatea de dialog, modul de raportare la instituții – toate contează.
România are nevoie de un președinte cu viziune, cu curaj, cu echipă. Un lider care poate construi, nu doar reacționa. Care poate media, dar și impune. Care înțelege realitatea internă, dar nu pierde din vedere parteneriatele strategice, relațiile externe și stabilitatea statului.
Este poate momentul în care, fără iluzii, alegem totuși o direcție. Iar direcțiile diferă.
