Unul dintre cele mai puțin cunoscute mecanisme din interiorul sistemului judiciar românesc a ieșit recent la lumină și a provocat stupefacție în afara breslei: diurnele de detașare, ajunse să funcționeze ca o veritabilă industrie paralelă de suplimentare a veniturilor magistraților.
Practica a fost consolidată prin interpretări discutabile ale legii, prin jurisprudență neunitară și, în final, printr-o decizie obligatorie a Înalta Curte de Casație și Justiție.
Scandalul a explodat în contextul dezbaterilor despre delegările și detașările masive din instanțe, după ce s-a aflat că peste două treimi din funcțiile de conducere din sistem sunt ocupate temporar, prin astfel de proceduri. O realitate confirmată public de un membru al Consiliul Superior al Magistraturii, care a avertizat că o soluție excepțională a devenit regulă.
Baza legală a problemei se regăsește într-o ordonanță de urgență adoptată în 2006, care prevedea că judecătorii și procurorii detașați sau delegați într-o altă localitate decât cea de domiciliu beneficiază de o diurnă de 2% din indemnizația brută lunară, pentru fiecare zi lucrată.
Rațiunea era limpede: compensarea dislocării reale a magistratului din mediul său obișnuit de viață și muncă. Nimic controversat aici. Numai că, în timp, litera legii a fost desprinsă complet de spiritul ei.
Diurna de 2% pe zi înseamnă, în practică, o majorare masivă a veniturilor, deoarece:
-
se acordă pentru fiecare zi lucrătoare;
-
nu este impozitată;
-
nu este supusă contribuțiilor sociale.
Pentru un magistrat cu un salariu brut de 15.000 de lei, diurna ajunge la aproximativ 6.600 de lei lunar, adică o creștere de peste 70% a venitului net. O sumă care, cumulată pe luni sau ani, devine extrem de tentantă.
Problema a apărut în momentul în care unii magistrați au început să invoce domiciliul formal din actele de identitate, nu locul efectiv unde își desfășurau activitatea de ani de zile.
Astfel, un judecător care lucra permanent într-un oraș mare – de regulă capitală de județ sau București – dar care își păstrase domiciliul în buletin într-o altă localitate, a pretins că este „detașat” atunci când era mutat administrativ la o instituție aflată în aceeași localitate.
Pe scurt: fără mutare reală, fără costuri suplimentare, dar cu diurnă integrală.
Instanțele au început să dea soluții diferite. Unele au acceptat cererile, altele le-au respins, apreciind că nu există o dislocare efectivă. Practica neunitară a dus inevitabil problema în fața Înaltei Curți.
Un exemplu emblematic este cel al Andrei Rus, judecător la Înalta Curte din 2018 și o figură influentă în sistem. În decembrie 2024, CSM a aprobat detașarea sa de la Înalta Curte la Ministerul Justiției, în vederea trimiterii ca magistrat de legătură în Spania.
Pentru această misiune, Rus a primit:
-
salariu în euro;
-
chirie plătită în Madrid;
-
indemnizații de familie;
-
beneficii similare unui diplomat cu rang înalt.
Cu toate acestea, la câteva luni după plecare, judecătorul a deschis un proces prin care a cerut și diurna de detașare dintre Înalta Curte și Ministerul Justiției – două instituții aflate în București, la câțiva kilometri distanță.
Argumentul: domiciliul său oficial figura în Sibiu.
În paralel cu acest litigiu, mai multe instanțe au cerut Înaltei Curți să clarifice problema de drept: se acordă diurnă dacă detașarea are loc în aceeași localitate, dar domiciliul este în alt oraș?
Pe 17 martie 2025, un complet de 19 judecători ai ICCJ a decis că da, interpretând strict litera legii și ignorând complet scopul acesteia. Decizia este obligatorie pentru toate instanțele.
Paradoxal, Înalta Curte a invocat inclusiv jurisprudența Curții de Justiție a UE, deși aceasta face referire exclusiv la dislocarea reală din locul obișnuit de muncă, nu la domiciliul din acte.
Declarațiile de avere ale judecătorului Rus arată un traseu locativ extrem de convenabil:
-
domiciliu în Baia Mare, în timp ce lucra la Oradea, Alba Iulia și București;
-
domiciliu în București pentru o perioadă;
-
ulterior, domiciliu în Sibiu, oraș unde soția sa deține mai multe proprietăți.
Momentul exact al schimbării domiciliului nu mai este public, fiind anonimizat în declarațiile recente. Dacă mutarea a fost făcută în proximitatea detașării externe, suspiciunea de premeditare devine legitimă.
Judecătorul a refuzat să explice public aceste aspecte.
Cazul Andrei Rus nu este singular. El este simptomatic pentru un sistem care:
-
folosește detașările ca instrument de control și recompensă;
-
acordă beneficii financiare uriașe fără justificare economică;
-
se auto-reglementează prin decizii care avantajează corpul profesional.
Latinii aveau dreptate când spuneau „Summum jus, summa injuria” – aplicarea rigidă a literei legii, ignorând scopul ei, produce nedreptate.
În cazul diurnelor, Justiția a transformat o compensație legitimă într-un privilegiu, iar nota de plată ajunge, inevitabil, la contribuabil.
