Prăbușirea miturilor: A trecut aproape 1 an de când Federația Rusă a invadat din nou Ucraina, timp în care o mulțime de mituri s-au prăbușit.
Perioada aceasta ne-a arătat, într-un fel sau altul, că democrația de tip occidental este funcțională și că valorile de odinioară ce s-au transformat în mantre pe parcursul perioadei cele mai prospere din istorie dar și de relativă acalmie, nu au fost abandonate.
În același timp, acest război a declanșat varii mecanisme ce au început să repare câteva dintre greșelile perpetuate ale istoriei post-bipolare și, așa cum se întâmplă în orice conflict de magnitudinea aceasta, ritmul este alert, mai ales pentru că momentele de ezitare înseamnă multe mii de morți.
Mitul realismului în relațiile internaționale
Realpolitikul și așa-zisul realism în relațiile internaționale, precum și șarlatanii teoriilor netestate sau aplicate în mod machiavelic sau convenabil, au ieșit la suprafață, așa cum un astfel de moment de importanță istorică o face fără echivoc.
Desigur, atât în viața de zi cu zi, cât și în cazul relațiilor internaționale, stările de fapt sunt nuanțate și nimic nu este alb sau negru – a nu se confunda cu putinismul ce propune la o populație globală de 8 miliarde, 32 de miliarde de adevăruri unice.
Mai trebuie să treacă mult timp, să se dezbată aproape interminabil până când propovăduitorii „post-adevărului” să fie expuși pentru ceea ce sunt în mod real, dar consider că acesta este unul dintre momentele cheie pentru ca acest lucru să se întâmple.
Germania raliată la poziția Occidentală
Momentul de cotitură, deși poate prematur și într-o notă optimistă, a venit odată cu ralierea Germaniei la poziția Occidentală în ceea ce privește furnizarea armamentului greu pentru Ucraina.
Nu pot decât să speculez că această raliere a fost realizată cu eforturi supreme din partea Statelor Unite, dar și din partea celorlalte state aliate, astfel încât odată cu această decizie există șansa, cu condițiile necesare pentru a putea profita de ea, ca Ucraina să reușească dacă nu o eliberare totală, măcar o poziționare extrem de favorabilă pentru posibile viitoare negocieri (dacă va mai avea cu cine, sau dacă într-adevăr așa se va fi terminat acest război și dacă se va termina vreodată).
Personal, consider că poate să efectueze o eliberare completă cu condiția ca tot ce are nevoie pentru a o face să fie furnizat. Dorința și determinarea pentru așa ceva există în Ucraina și deja nu mai ține doar de voința politică a unui om, partid, sau guvern.
Destul de multe informații au apărut ce indică o lipsă importantă a muniției pentru ruși și, întărite de faptul că în loc de 20-30 de lovituri de artilerie pe zi (un ritm și mai draconic fiind întâlnit pe parcursul războiului, mai ales la început, depinzând de front), în cele mai multe cazuri avem poate 5-6, în cele mai active părți ale frontului.
Conflictul este în derulare, informațiile ce transpiră de pe câmpul de luptă indică, atât cât pot, un număr alarmant de mare de pierderi de viață și trebuie să ținem cont că suntem într-un punct de relativă acalmie. A se face diferența între acalmie și stagnare, nefiind cazul pentru cea din urmă.
Mitul responsabilității restrânse
În definitiv, orice număr de pierderi de viață umană dintr-un război este intolerabil de mare.
Momentul de oprire completă pentru astfel de agresiuni imperialiste ce aparțin secolului XX trebuia să fi venit odată cu prăbușirea Zidului Berlinului, dar în cazul nostru Rusia a avut alte planuri și trebuie să insist că voința nu a fost doar a lui Putin și a apropiaților săi, ci responsabilitatea pentru aceste nesfârșite și ciclice războaie de agresiune șade pe umerii întregii Federației Ruse, nu doar a unui singur om.
Sunt perfect conștient că nu toți rușii sunt zeloți ai războiului, că nu toată populația eterogenă a Rusiei ține la piept „Teza din Iulie” a lui Putin (aici) sau cărțile lui Dughin, sau ideile lui Soljenițîn, însă este absolut irelevant – momentele în care mai căutăm scuze pentru acest etern agresor, indiferent de organizarea sa politico-geografică (Rusia/URSS/Imp. Țarist), trebuie să înceteze.
În acest sens, este imperios necesar să avem o schimbare de atitudine în ceea ce privește poziționarea occidentală în fața Rusiei și putem observa deja că se întâmplă în fața ochilor noștri.
Mitul ”Liniei Roșii”
Linia roșie ce a fost autoimpusă în cazul livrărilor de tancuri grele a fost spulberată odată cu anunțul lui Olaf Scholz și, într-un final, cu toate excepțiile de rigoare, Occidentul s-a unit și s-a așezat cu capacitatea sa industrială considerabilă în spatele Ucrainei. Barajul a fost spart. Voi profita de ocazi și voi spune: Bravo, Germania! Bravo, Olaf Scholz, într-un final!
Sancțiunile curente sunt eficiente, indiferent că durează, sau că poate în unele cazuri ne-am fi dorit să vedem asta ceva mai concret, dar aceasta este specificitatea lor – au nevoie de timp.
În acest sens, eforturile noastre trebuie să continue și să se întărească și să se înmulțească, mai ales dacă suntem în acord că obiectivul principal al prezentului și viitorului este ca Federația Rusă (în oricare configurație politico-geografică o vom întâlni odată cu potențiala înfrângere suferită) să nu mai fie vreodată capabilă să declanșeze astfel de invazii în Europa.
Desigur, obiectivul este unul extrem de dificil, mai ales din cauza capabilităților nucleare pe care le deține, dar există 3 concepte transatlantice ce pot rezolva acest lucru: deterrence, containment & rezilience.
Abia când se vor arăta dispuși și apți pentru a respecta dreptul internațional și viața umana consider că va fi necesar să reapară un alt concept eficient: integrarea europeană – trebuia înțeles de la început că acest concept nu poate fi implementat în state care nu-și doresc așa ceva, sau care trăiesc din povești de mult apuse de preamărire imperială.
Mitul democratizării Federației Ruse
Așa cum colapsul Uniunii Sovietice a eliberat energii renovatoare și au oferit o nouă prospețime democrației, la fel se va întâmpla și în momentul eventual în care Ucraina va fi câștigat acest război, iar Rusia nu va mai putea să-și impună voința bazându-se pe colaborarea cumpărată a unor actori locali, regionali sau chiar obscuri.
Ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla într-un fel sau altul. Tendința este destul de clară în acest sens, iar actorii ce în momentul de față fac notă discordantă sau care împiedică efortul unit al Occidentului suferă și vor suferi în continuare la capitolul încredere.
Așa cum oricine poate înțelege relațiile internaționale și economia în general, încrederea este unul dintre cele mai importante concepte de care o entitate se poate bucura – aceasta înseamnă prosperitate, comerț și standard de viață îmbunătățit pentru proprii cetățeni.
Mitul alianțelor Rusiei
Putem deja privi către anumite acțiuni pe care Vucic și Serbia le-a întreprins, de la denunțarea propriilor cetățeni ce participă în Ucraina și sunt parte a grupului Wagner, până la compromisurile pe care le-a făcut și le va face în final în ceea ce privește situația dificilă referitoare la Kosovo.
A nu se înțelege că atribui cuvinte de laudă Serbiei, ci doar observ și aștern realitatea (atât cât o pot înțelege eu).
La fel se va întâmpla și cu alte elemente disruptive precum Orban și a sa Ungaria, sau Turcia lui Erdogan. Unii nu vor avea de ales, alții vor alege conștient din simpla înțelegere că este în interesul lor imediat, dar și pe termen lung, să o facă, indiferent de populismul de care dau dovadă sau de declarațiile flamboaiante.
Măreția Federației Ruse, un mit și o ruină, în momentul de față arată ca o navă ce se scufundă, China se pare că a tăiat sfoara de la ancoră, dacă mi se permite figura de stil, și singura țară care pare că este în colaborare deplină este regimul muribund de la Teheran, înregistrându-se o creștere de 15% a schimbului comercial dintre Iran și Rusia.
Pierzătorul este clar și chiar și statele ce pe parcurs și-au arătat susținerea pentru Rusia, chiar și doar la nivel declarativ, o vor abandona, dacă nu cumva au făcut-o deja.
În relațiile internaționale nimic nu este veșnic, nici măcar lipsa de încredere, ea se poate cultiva și se poate construi în timp, așadar politicile eronate ale diverșilor actori aflați pe scena europeană vor dispărea, la fel și neîncrederea, poate chiar odată cu schimbările provenite din alegerile generale.
Voi repeta până când va deveni clar pentru toată lumea: Cele mai mari și importante proiecte pentru România postsocialistă au fost aderarea la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și integrarea în Uniunea Europeană.
