România se confruntă cu o problemă structurală gravă, mai puțin vizibilă în marile orașe, dar devastatoare în mediul rural și urban mic: „indigestia investițională”.
Conceptul, formulat recent de Victor Giosan, consilier al premierului Ilie Bolojan, descrie situația în care autoritățile locale au lansat prea multe proiecte de investiții, fără să aibă însă capacitatea financiară de a le susține pe termen mediu și lung.
Consecințele sunt dramatice: 80% dintre comunele cu mai puțin de 2.000 de locuitori și 66% dintre cele cu populație între 2.000 și 5.000 de locuitori nu își pot plăti nici măcar salariile din veniturile proprii. Practic, aceste administrații supraviețuiesc exclusiv din transferuri de la bugetul de stat, împrumuturi și soluții de avarie.
Termenul nu se referă la lipsa investițiilor, ci la excesul lor prost gestionat. În ultimul deceniu, mii de primării au accesat fonduri europene sau naționale pentru drumuri, rețele de apă, canalizare, săli de sport, cămine culturale sau iluminat public. Pe hârtie, aceste proiecte arată bine. În practică, ele au fost adesea lansate fără o analiză realistă a bazei de venituri locale.
„Autoritățile locale s-au angajat într-un volum mult prea mare de investiții publice, cu venituri curente extrem de mici. Pentru a asigura numerarul necesar, au contractat mai întâi împrumuturi bancare, apoi împrumuturi de la Trezoreria statului, ambele purtătoare de dobândă”, explică Victor Giosan.
Chiar dacă nivelul de cofinanțare a fost, în multe cazuri, simbolic – între 1% și 2% – costurile reale au fost mult mai mari, deoarece lucrările trebuiau finanțate temporar până la decontarea banilor europeni. Pentru comune care colectează anual doar 2–3 milioane de lei din taxe și impozite, aceste credite au devenit o povară imposibil de dus.
Una dintre cele mai dure constatări din analiza consilierului premierului este că multe investiții nu au produs aproape niciun efect pozitiv asupra economiei locale. Drumurile nu au atras firme noi, rețelele de utilități nu au dus la creșterea bazei de impozitare, iar clădirile publice moderne au rămas subutilizate.
„Efectul acestor investiții s-a văzut prea puțin în creșterea veniturilor curente ale autorităților locale: impozite și taxe locale sau cote defalcate din impozitul pe venit”, avertizează Giosan.
Cu alte cuvinte, multe comune au infrastructură mai bună pe hârtie, dar nu au mai mulți contribuabili, mai multe firme sau mai multe locuri de muncă. În schimb, au datorii mai mari.
Statisticile prezentate de consilierul guvernamental sunt alarmante:
-
80% dintre comunele sub 2.000 de locuitori nu pot acoperi salariile aparatului propriu din venituri locale;
-
66% dintre comunele cu 2.000–5.000 de locuitori se află în aceeași situație;
-
multe administrații colectează în jur de 2 milioane de lei anual, sumă insuficientă chiar și pentru cheltuielile de funcționare.
În acest context, fiecare investiție nouă, oricât de bine intenționată, riscă să împingă bugetul local într-o zonă de avarie permanentă.
Analiza lui Victor Giosan identifică patru factori principali care au alimentat „indigestia investițională”:
-
Impozite și taxe locale foarte scăzute, combinate cu economii locale slab dezvoltate;
-
Selecția deficitară a proiectelor, mai ales din fonduri naționale, fără evaluarea impactului economic real;
-
Costul aparent redus al investițiilor, datorat cofinanțării minime și faptului că împrumuturile-punte nu erau incluse în plafonul de îndatorare;
-
Disponibilitatea statului de a interveni ad-hoc, salvând primăriile în dificultate fără condiții stricte, ceea ce a redus disciplina financiară.
Pe scurt, sistemul a încurajat comportamente riscante: „investiți cât mai mult, statul va rezolva la final”.
Conceptul de „indigestie investițională” este esențial pentru a înțelege de ce Guvernul Bolojan a ales o politică de ajustare dură, inclusiv creșterea impozitelor locale și a nivelului de cofinanțare.
Potrivit consilierului premierului, aceste măsuri nu sunt punitive, ci corective. Ele urmăresc să consolideze baza de venituri a autorităților locale și să le forțeze să gândească investițiile în funcție de sustenabilitate, nu de oportunități politice.
„Guvernul a decis creșterea semnificativă a impozitelor și taxelor locale și a nivelului de cofinanțare. Dar sunt necesare încă două măsuri: corectarea tratamentului împrumuturilor-punte în plafonul de îndatorare și schimbarea radicală a mecanismelor de evaluare și selecție a proiectelor”, susține Giosan.
Una dintre iluziile populare este că statul ar putea „trage frâna de mână” și opri brusc investițiile neperformante. În realitate, acest lucru este imposibil fără consecințe grave: contracte deja semnate, șantiere în desfășurare, penalități și pierderi de fonduri europene.
„Angajamentele de investiții nu pot fi oprite brusc, ci doar corectate treptat”, explică consilierul guvernamental. De aceea, reforma administrației locale este un proces de ani de zile, nu o decizie de moment.
În lipsa ajustărilor, România s-ar fi putut confrunta cu un scenariu extrem: pierderea încrederii investitorilor, creșterea explozivă a dobânzilor, blocarea finanțării externe și, în final, intervenția FMI și a UE, similar cu ceea ce s-a întâmplat în Grecia.
„Continuarea modelului din perioada 2015–2024 nu mai era posibilă. Alternativa ar fi fost o aterizare forțată, fără flapsuri și tren de aterizare”, avertizează Giosan.
În final, „indigestia investițională” nu este doar o problemă contabilă, ci una de guvernanță publică. România are nevoie de mai puține investiții făcute „pentru bifă” și de mai multe proiecte care chiar generează dezvoltare economică, locuri de muncă și venituri fiscale.
Următorii 2–3 ani vor fi decisivi: fie administrația locală învață să investească inteligent, fie riscă să rămână captivă într-un cerc vicios al datoriilor, dependenței de stat și promisiunilor fără acoperire.
Sursa foto: Inquam Photos / Octav Ganea
