Dosarele penale care îl vizează pe președintele Consiliului Județean Iași, Costel Alexe, au devenit un studiu de caz despre cum poate fi „îmbătrânit” un proces penal până la limita dispariției sale juridice.
La mai bine de cinci ani de la presupusele fapte de corupție, cele două cauze în care Alexe este inculpat nu au trecut nici măcar de o primă sentință definitivă. În schimb, au bifat zeci de termene, amânări succesive, reluări procedurale și episoade care par desprinse dintr-un manual informal al tergiversării judiciare.
În centrul acestui tablou se află o realitate incomodă pentru sistemul de justiție: prescripția răspunderii penale a devenit, în multe dosare de mare corupție, un obiectiv implicit al apărării, nu o consecință accidentală.
Primul dosar, cunoscut în spațiul public drept „dosarul tablei”, îl privește pe Costel Alexe pentru fapte comise în 2020, pe când era ministru al Mediului. Procurorii Directia Nationala Anticoruptie susțin că Alexe ar fi primit mită sub forma a 22 de tone de produse din tablă, în valoare de aproximativ 100.000 de lei, pentru a facilita acordarea de certificate de emisii de gaze cu efect de seră combinatului Liberty Galați și pentru a „închide ochii” la obligațiile de mediu neîndeplinite.
Dosarul se află pe rolul Inalta Curte de Casatie si Justitie, competentă să judece faptele miniștrilor în exercițiu. După 14 termene de judecată, procesul nu a ajuns încă la o soluție. Între timp, o decizie a Curții Constituționale din 2022 a redus semnificativ termenele de prescripție, astfel încât faptele s-ar prescrie la opt ani de la comitere. Tradus în termeni simpli, instanța supremă mai are la dispoziție mai puțin de trei ani pentru a judeca fondul și eventualul apel.
Al doilea dosar, poate mai puțin spectaculos mediatic, dar la fel de important, vizează numirea și menținerea ilegală a lui Vlad-Corneliu Babă în funcția de director al Școlii Populare de Arte din Iași. Aici, Alexe este acuzat de abuz în serviciu, alături de alți inculpați, într-o cauză trimisă în instanță în vara anului 2022. Și acest dosar se judecă sub presiunea aceluiași termen de prescripție: opt ani de la comiterea faptelor.
Teoretic, camera preliminară ar trebui să fie o etapă scurtă, de maximum 60 de zile, menită să verifice legalitatea rechizitoriului. Practic, în dosarele de corupție, această fază devine adesea un maraton procedural.
În cazul dosarului Școlii de Arte, camera preliminară a durat aproximativ 15 luni. Contestațiile succesive ale apărării, ridicate punctual și fragmentat, au făcut ca dosarul să iasă din această fază după mai bine de un an. A urmat apoi o perioadă absurdă de șapte luni în care cauza s-a „mutat” administrativ de la Curtea de Apel la Tribunal, fără ca judecata propriu-zisă să înceapă.
Rezultatul: aproape jumătate din termenul de prescripție s-a consumat fără ca instanța să discute efectiv faptele.
Primul termen de judecată pe fond a venit în mai 2024. A început, previzibil, cu o amânare: un inculpat fără avocat, altul absent, iar instanța generoasă în acordarea termenelor. A urmat vacanța judecătorească, apoi o nouă amânare pentru „studierea dosarului” de către un avocat angajat cu două zile înainte.
Aceste episoade nu sunt ilegale. Sunt, însă, perfect legale și perfect previzibile, iar folosite sistematic, devin un instrument extrem de eficient.
Momentul-cheie a fost decizia apărării de a contesta aproape toate declarațiile date în faza de urmărire penală. Argumentele au variat: martori audiați „in rem”, martori audiați fără ca avocații să fie prezenți, martori care ar fi trebuit audiați și în altă calitate.
Rezultatul? Obligația instanței de a reaudia zeci de martori. În total, s-a ajuns la aproximativ 46 de persoane ce ar urma să fie chemate în fața judecătorului. Fiecare audiere presupune citări, prezență, eventuale absențe, reprogramări și întrebări din partea fiecărui avocat.
Este o tactică clasică: nu contează ce spun martorii, contează cât durează până spun.
Pe lângă martori, apărarea a cerut expertize tehnice: asupra interceptărilor telefonice și asupra mesajelor WhatsApp șterse. Chiar dacă procurorii au arătat că înregistrările sunt certificate și că expertizele nu pot stabili cu certitudine identitatea unei voci, instanța a admis solicitările.
Un detaliu aparent banal a devenit, din nou, o frână: costul expertizelor. Onorariul cerut de laboratorul de specialitate depășea 23.000 de lei. Apărarea a cerut timp pentru a decide câte interceptări să fie analizate, instanța a acordat termen, iar procesul a mai câștigat câteva luni.
Lipsa unui avocat sau a unui inculpat la termen nu duce automat la continuarea judecății. De cele mai multe ori, instanța amână pentru a respecta dreptul la apărare. Amenzile aplicate avocaților sunt simbolice comparativ cu beneficiul câștigat: timp.
La acestea se adaugă un factor structural: schimbarea judecătorului. Pensionarea sau mutarea magistratului titular obligă, în anumite condiții, la reluarea cercetării judecătorești. În dosarul lui Alexe, completul a fost schimbat de două ori. De fiecare dată, procesul a mai pierdut luni întregi.
Toate aceste episoade – legale, procedurale, aparent mărunte – converg spre același rezultat: apropierea de termenul de prescripție. În momentul în care acesta este atins, instanța nu mai judecă vinovăția sau nevinovăția. Dosarul încetează.
Pentru opinia publică, efectul este devastator: ani de anchete, resurse consumate, așteptări create, urmate de o concluzie seacă – „fapta s-a prescris”.
Cazul Costel Alexe nu este unic, dar este emblematic. El arată cum un sistem procedural suprasolicitat, combinat cu strategii de apărare agresive și decizii constituționale controversate, poate transforma lupta cu Justiția într-un joc de uzură.
Întrebarea care rămâne nu este doar dacă Alexe va fi sau nu condamnat. Întrebarea reală este dacă statul român mai are instrumente eficiente pentru a judeca, într-un timp rezonabil, dosarele de mare corupție sau dacă prescripția a devenit, de facto, o a doua instanță de achitare.
