Într-o lume în care ritmul devine tot mai alert, iar lucrurile făcute cu mâna par să fie tot mai rare, Nicolas Leș readuce în prezent una dintre cele mai vechi forme de creație: olăritul. Pentru el, lutul nu este doar un material, ci o punte între generații, o moștenire de familie și o formă de meditație care i-a modelat viața.
Născut într-o familie de olari cu o tradiție de trei generații, Nicolas a crescut în umbra roții care se învârtea neobosit în atelierul bunicului. A învățat să respecte pământul, să-i simtă pulsul și să înțeleagă că adevărata frumusețe se naște din răbdare. Și-a format tehnica după reguli transmise din tată-n fiu, dar și-a construit viziunea artistică prin studiile la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, unde a învățat să împletească tradiția cu estetica contemporană.
Astăzi, Nicolas nu creează doar obiecte. Creează experiențe. Creează stări. Creează momente în care omul se reculege, se reconectează și își amintește ce înseamnă să fii prezent. În atelierul lui, lutul nu este doar modelat – este ascultat, respectat și lăsat să vorbească.
Prin piesele sale, dar și prin atelierele pe care le susține, Nicolas duce mai departe o moștenire vie. Îi învață pe oameni că olăritul nu este despre perfecțiune, ci despre proces. Nu despre obiectul final, ci despre drumul interior pe care îl parcurgi până ajungi la el.
În acest interviu, descoperim un om care transformă pământul în artă, tradiția în contemporaneitate și tăcerea în inspirație. Nicolas Leș – un artist al lutului și un păstrător al liniștii într-o lume care uită adesea să respire.
- Ce înseamnă pentru tine olăritul astăzi – este artă, tradiție sau terapie?
Pentru mine, olăritul este toate acestea la un loc: artă, tradiție și terapie. Este un spațiu în care trecutul, prezentul și interiorul meu se întâlnesc și se contopesc în același gest – acela de a pune mâinile pe lut. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt, aș spune că olăritul este „prezență”. E modul meu de a fi, de a respira, de a pune ordine în gânduri și de a mă reconecta cu liniștea.
Când lucrez cu lutul, lumea din jur tace. Nu există grabă, nu există presiune, nu există zgomot. Există doar roata care se învârte, ritmic, constant, ca o inimă care îți cere să o asculți. Mișcările devin repetitive, aproape hipnotice. Atingerea materialului, răsucirea palmelor, presiunea fină pe care o aplici pentru a ghida forma – toate creează o stare pe care aș putea-o numi meditație activă. Este un proces care te obligă să fii aici, acum.
Mulți spun că olăritul este artă. Și da, este, pentru că în spatele fiecărei piese există o intenție, o poveste și un strop din emoția celui care o creează. Fiecare formă are o logică și un ritm interior, fiecare linie poartă o vibrație a mâinilor care au creat-o. Dar olăritul nu este doar artă în sensul estetic. Este o artă care te provoacă să fii sincer, vulnerabil și conectat cu materialul și cu tine însuți.
Este și tradiție – profundă, veche, înrădăcinată în familia mea. Trei generații de olari au trăit cu lutul înaintea mea. Bunicul meu îl respecta ca pe un dar, ca pe un material care nu iartă superficialitatea. Tatăl meu îl trata ca pe un partener – îl studia, îl cunoștea, îi observa capriciile. Iar eu îl simt ca pe un limbaj moștenit, ca pe o voce care vorbește prin mine. Continui aceleași mișcări pe care le făceau și ei, folosesc aceleași gesturi, același tip de răbdare, aceeași disciplină. În fiecare piesă există ceva din trecutul familiei mele, chiar dacă stilul meu este modern și personal.
Și, poate cel mai mult, olăritul este terapie. Lutul te citește. Îți simte starea. Dacă intri în atelier agitat, neliniștit, supărat, îți arată imediat. Piesa se rupe, se dezechilibrează, se prăbușește. Lutul nu minte. Nu te lasă să trișezi. Trebuie să respiri, să te calmezi, să revii în centru ca să poți lucra cu el.
De aceea spun mereu că lutul e viu. Are personalitate, reacție, ritm. Uneori te provoacă, alteori te urmează. Este un dialog permanent între tine și material. Și, ca în orice dialog sincer, trebuie să fii prezent, atent și deschis.
În momentele grele, lutul m-a ajutat să mă liniștesc. În momentele frumoase, mi-a amplificat bucuria. În zilele în care simt că mă rătăcesc, mă întorc la roată și simt din nou direcția. Este un mod de a mă echilibra, de a mă recentra, de a-mi pune gândurile în ordine.
Așadar, pentru mine, olăritul nu este doar un meșteșug. Este o formă de terapie, o artă pe care o trăiesc prin fiecare detaliu și o tradiție pe care o duc mai departe cu respect și recunoștință. Lutul m-a învățat să fiu răbdător, să fiu prezent, să iubesc imperfecțiunea și să înțeleg că frumusețea adevărată nu e niciodată grăbită. În mâinile mele, lutul devine o poveste – și în același timp, mă ajută să o scriu și pe a mea.
- Ai continuat o tradiție de familie care durează de trei generații. Cum se simte această responsabilitate?
Pentru mine, a continua o tradiție de familie de trei generații nu este doar un act profesional, ci unul profund personal. Este o responsabilitate frumoasă, dar și apăsătoare în anumite momente. Fiecare piesă pe care o modelez, fiecare obiect care iese din cuptor, poartă nu doar semnătura mea, ci și un fragment din povestea bunicului și a tatălui meu. E ca și cum, în atelier, nu sunt niciodată singur. Mă simt însoțit de gesturile lor, de felul lor de a privi lutul, de respectul lor față de meșteșug. Uneori, chiar și fără să vreau, îmi vin în minte mișcările lor, replicând exact cum le-am văzut în copilărie.
De multe ori, simt că mâinile bunicului sunt acolo, peste ale mele, ghidându-mă în momentele în care lutul pare capricios. A fost un om simplu, dar profund. Nu mi-a explicat niciodată în cuvinte filosofia lui despre lut, însă mi-a arătat-o în liniștea atelierului: răbdare, muncă, respect. Tatăl meu a continuat aceleași principii, iar eu le port mai departe. E emoționant să simți că tradiția nu se transmite doar prin obiecte sau prin tehnică, ci și prin caractere, prin feluri de a fi.
Responsabilitatea vine din faptul că nu vreau doar să „repet” ce au făcut ei, pentru că asta ar însemna să rămân blocat în trecut. Tradiția, în sensul ei autentic, nu este o copie, ci o formă de continuitate vie. Este despre a înțelege de ce făceau lucrurile într-un anumit fel, ce valori urmăreau, ce sens puneau în fiecare obiect. Iar abia după ce înțelegi toate acestea, poți să mergi mai departe pe propriul tău drum, fără să pierzi esența.
Asta încerc să fac și eu. Am vrut să păstrez tehnica lor – simplă, curată, autentică – dar să o combin cu un limbaj vizual contemporan, adaptat sensibilităților de astăzi. Trăim într-o lume în care oamenii nu mai cumpără doar obiecte, ci povești, emoții, conexiuni. Piesele mele sunt inspirate din forme tradiționale, dar sunt reinterpretate modern, cu glazuri noi, cu texturi experimentale, cu simboluri care vorbesc despre prezent.
În anumite momente, simt presiunea de a nu dezamăgi. Moștenirea unei tradiții e un dar, dar și un standard. Vreau ca fiecare obiect să fie demn de numele familiei mele. Vreau ca cineva, peste ani, să privească o cană sau un vas făcut de mine și să simtă adevărul și căldura care erau prezente și în obiectele bunicului meu. Asta mă pune în fața unei autoexigențe mari, dar e o presiune care mă face mai bun, nu mai temător.
Tradiția mea familială m-a învățat și un lucru esențial: să nu mă grăbesc. Într-o lume ultrarapidă, lutul îmi cere să trăiesc în ritmul lui. Să-i dau timp. Să-i dau atenție. Această lecție o simt ca pe o moștenire directă de la cei dinaintea mea.
În final, responsabilitatea de a duce mai departe tradiția nu este o povară, ci un privilegiu. Este un fir nevăzut care mă leagă de rădăcini, dar care, în același timp, mă împinge să cresc, să explorez, să inovez. Identitatea mea artistică s-a născut exact din acest echilibru: din respectul profund pentru trecut și din curajul de a-l transforma în prezent. Pentru mine, tradiția nu este o limită, ci un punct de plecare. Este fundația pe care construiesc propria mea poveste în lut.
- Ce înveți oamenii la atelierele tale de olărit?
La atelierele mele de olărit, primul lucru pe care îl învăț pe oameni nu are legătură cu tehnica, ci cu ritmul. Astăzi trăim într-o lume care ne împinge constant înainte, în grabă, în agitație, în presiunea de a fi eficienți, rapizi, productivi. Iar când cineva intră pentru prima dată în atelier, vine cu acest ritm în corp. De aceea, înainte de a pune mâna pe lut, îi învăț să se oprească. Să respire. Să lase ritmul lumii la ușă și să intre într-un ritm al lor, mult mai liniștit.
Le spun mereu: olăritul nu începe cu roata, ci cu starea ta. Lutul simte imediat dacă ești agitat, dacă ești tensionat sau dacă încerci să „controlezi” prea mult. Așa că primul exercițiu pe care îl facem este să ne relaxăm mâinile, să simțim textura materialului și să înțelegem că nu „lucrăm cu lutul”, ci „lucrăm împreună cu el”.
Un alt lucru important pe care îl învăț este acceptarea imperfecțiunii. Mulți oameni vin la atelier cu ideea că vor pleca acasă cu un obiect „perfect”. Vor ca vasul să fie simetric, cana să iasă ca din magazin, farfuria să fie fără nicio urmă de „greșeală”. Dar olăritul nu funcționează așa. Lutul nu e plastic, nu e metal, nu e ceva rigid. Este un material viu, flexibil, care răspunde emoțiilor tale. Dacă ești tensionat, se deformează. Dacă ești grăbit, se rupe. Dacă ești neatent, se prăbușește.
Așa că le spun oamenilor: nu venim aici să facem obiecte perfecte, ci să ne cunoaștem prin ele. Când le dai voie să greșească, se întâmplă ceva frumos: se relaxează. Zâmbesc. Se joacă. Devin mai creativi, mai autentici, mai sinceri în gesturi.
Îi învăț și să se murdărească de lut fără rețineri. Pare un detaliu minor, dar nu este. Mulți adulți au uitat ce înseamnă să fii cu adevărat prezent într-o activitate manuală, să atingi un material natural, să te conectezi la simțuri. În media digitală, unde totul e virtual și steril, atingerea lutului aduce un fel de regresie sănătoasă spre copilărie – un moment de libertate interioară.
Un alt lucru esențial pe care îl transmit este răbdarea. La roată, dacă tragi prea tare, vasul se strică. Dacă împingi prea mult, se răstoarnă. Dacă vrei să grăbești procesul, lutul te oprește. E o lecție de viață comprimată într-un gest simplu: răbdarea nu înseamnă doar să aștepți, ci să fii prezent în timp ce aștepți.
Și poate cea mai frumoasă lecție: să se conecteze la ei înșiși. Pe parcursul atelierului, oamenii tac. Uneori fără să-și dea seama. Mintea li se liniștește, respirația se reglează, tensiunea din corp scade. Mulți îmi spun la final:v„Nu știu ce am creat, dar știu că m-am simțit bine.” Și pentru mine, acesta este cel mai mare câștig. Obiectele se pot sparge, se pot strica, dar starea aceea de liniște rămâne cu omul.
Eu nu le arăt decât drumul tehnic – cum să centreze lutul, cum să ridice pereții vasului, cum să lucreze cu presiunea mâinilor. Restul îl face lutul. El este cel care îi învață ce am învățat și eu: echilibru, răbdare, sinceritate, curaj. Atelierele mele nu sunt despre a crea obiecte, ci despre a crea conexiuni. Între om și material. Între mâini și inimă. Între tradiție și prezent. Între ritmul lumii și ritmul interior. Iar când oamenii pleacă cu zâmbet, cu liniște și cu o piesă imperfectă, dar făcută cu suflet, știu că lutul și-a făcut treaba — iar eu doar am fost acolo să-l însoțesc.
- Ce mesaj le-ai transmite tinerilor care vor să descopere arta olăritului?
Tinerilor care vor să descopere arta olăritului le-aș spune, înainte de toate, să aibă răbdare. Olăritul nu este o meserie care poate fi învățată repede, după câteva tutoriale sau după două ore la roată. Este un proces organic, lent, aproape ritualic, care îți cere să încetinești, să observi, să simți. Lutul are propriul lui ritm și propria lui memorie, iar dacă încerci să îl forțezi, te va opri imediat. De aceea spun mereu că lutul te învață modestia: nu poți sări etape, nu poți trișa, nu poți ascunde starea în care te afli.
Aș vrea să le transmit că nu trebuie să se teamă de pământ. Să se murdărească, să simtă materialul între degete, să accepte textura, umezeala, rezistența lui. Trăim într-o lume digitalizată în care nu prea mai atingem lucruri reale, naturale. Lutul îți oferă această întoarcere la simplitate, la ceva esențial. Te conectează cu instinctele tale, cu rădăcina lumii.
Primul pas în olărit nu este să creezi ceva frumos. Primul pas este să intri într-o stare. De uimire, de curiozitate, de joacă. Să accepți că obiectul final nu este scopul, ci rezultatul firesc al unei experiențe trăite. Mulți tineri vin cu dorința de perfecțiune, dar olăritul nu este despre asta. Este despre proces, despre felul în care înveți să-ți controlezi mâinile, dar și să-ți relaxezi mintea.
Le-aș spune să se bucure de fiecare etapă, chiar și de cele aparent banale. De la prima bucată frământată, când simți cum materialul devine cald, elastic și ascultător, până la momentul magic în care scoți piesa din cuptor și vezi ce ți-a oferit focul. Pentru că, da, în olărit nu tu ești cel care deține controlul absolut. Tu faci doar o parte din drum. Restul îl fac lutul, timpul și focul.
Aș vrea să înțeleagă și faptul că această artă nu este doar despre a crea obiecte, ci despre a învăța să fii prezent. La roată, nu ai unde să fugi. Dacă mintea ta este în altă parte, dacă te gândești la griji, la telefoane, la notificări, piesa se strică imediat. Lutul cere prezență totală, atenție, un fel de calm interior. Este o lecție pe care puține activități ți-o oferă atât de clar și de rapid.
Tinerilor le-aș mai spune să nu se grăbească să se numească „olari” după primele încercări. Meșteșugul acesta se învață într-o viață întreagă. Și tocmai această durată, această lungă călătorie, îl face atât de frumos. Fiecare piesă te învață ceva. Fiecare eșec te modelează. Fiecare reușită îți arată că lutul răspunde atunci când lucrezi cu grijă, cu sinceritate și cu suflet.
Dacă pui suflet în ceea ce faci, lutul răspunde. Iar dacă lucrezi cu atenție și blândețe, el îți întoarce frumusețea înapoi, uneori în moduri neașteptate. O cană poate avea o mică imperfecțiune care devine, de fapt, farmecul ei. O farfurie poate ieși cu o glazură neașteptată care îi dă o personalitate aparte. În olărit, frumusețea nu vine din control, ci din colaborare.
Așadar, mesajul meu pentru tinerii care vor să descopere arta olăritului este simplu:
nu vă temeți, nu vă grăbiți și nu căutați perfecțiunea. Căutați trăirea. Căutați liniștea. Căutați bucuria. Restul va veni de la sine — modelat, ars și dăruit de lut.
