Unipolaritatea este o condiție existentă pe scena internațională care prezintă un decalaj mare între o superputere și celelalte, ceea ce face ca aceasta să fie de facto liderul necontestat global.
Multipolaritatea este o condiție în care trei sau mai multe superputeri se află în competiție directă sau indirectă între ele.
Concurența dintre puteri pe scena globală nu este ceva nou de-a lungul istoriei și, cu siguranță, nici în zilele noastre. Este evident faptul că marile puteri, în general, tind să atragă alte state mai puțin puternice de partea lor pentru a construi alianțe și legitimitate.
De cele mai multe ori însă, acestea din urmă sunt mai degrabă înclinate să caute de la sine o asociere, în funcție de context și de influența exercitată asupra lor, dar și de idealurile acestora sau obiectivele lor naționale, de forma de guvernare, de ideologie și nu numai.
Sigur, relațiile internaționale sunt adesea extrem de complexe, iar descrierea de mai sus nu face într-adevăr cinste acestui domeniu, însă menirea sa este de a rezuma, pe cât se poate, pentru a avea un minim punct de plecare în parcurgerea acestui text.
Cu timpul se formează blocuri în funcție de context și ținând cont de adversari. În acest sens, avem experiența precedentului secol când am asistat și participat (unii, eu am avut șansa să mă nasc „la Revoluție”) la o astfel de luptă între două blocuri, o competiție între lumea democratică și cea comunistă.
NATO (sau lumea democratică) vs Pactul de la Varșovia
Un Război Rece care s-a încheiat cu victoria primului competitor din care a rezultat, pentru o vreme, o lume monopolară. Problema este că victoria nu a fost definitivă (ceea ce oricum majoritatea victoriilor nu sunt) și, din cauza oboselii resimțite în urma a 40 de ani trăiți la periferia iernii nucleare, coroborată cu euforia derivată din această victorie, a făcut ca multe incidente, conflicte și situații să fie ori complet ignorate, ori gestionate defectuos de organismele internaționale și nu numai.
În acest sens, accentul a fost pus mai mult pe reunificarea Germaniei, deși, cu toată sinceritatea, noile state independente necesitau o atenție mult mai mare, deoarece se aflau chiar la granița Uniunii Sovietice, un pierzător în disoluție care se zbătea să se mențină în viață și care încerca să tragă după sine pe toți vecinii săi.
În această privință, acțiunea de atenuare a efectelor subsecvente s-a concentrat asupra dezmembrării URSS, cu intenția de a stabiliza Rusia (o putere nucleară) și mai puțin asupra a ceea ce se întâmpla în statele care își doreau independența și care și-o declarau unilateral, fără a lua în considerare capriciile unui fost stăpân care dorea să-și păstreze influența și puterea asupra lor.
Anii ’90 au fost plini de rebeliuni, războaie (în Balcani, dar nu exclusiv), dar și de precedente care, lăsate fără răspuns, au condus către situația cu care ne confruntăm acum, invadarea la scară largă a Ucrainei de către Rusia.
Oricât am încerca să ne ferim de realitate, prima greșeală majoră neadresată, a fost în Republica Moldova și, deși înțeleg situația, oboseala și contextul general, consider că Transnistria/Găgăuzia au fost precursoarele tuturor celorlalte conflicte în care a fost implicată Rusia în Europa de atunci.
Sub umbrela „protejării vorbitorilor de limbă rusă din Moldova” (acesta fiind unul dintre nenumăratele pseudo-motive), intervenția militară „aproape sub acoperire” din 90-92 a reușit să creeze o strategie care, sub vălul apatiei, a cunoscut succes, dacă înțelegem că succesul a însemnat înghețarea Republicii Moldova în trecut și blocarea progresului, a independenței (și poate chiar mai mult) sale și altele. Sentimentul de invulnerabilitate pe care Occidentul îl simțea în anii ’90 a jucat și el un rol.
Nu pot decât să speculez că dorința de a aborda „conflictele” în mod diferit, prin interdependențe economice și politice, a fost dominantă atunci când URSS/Rusia a încălcat integritatea și statalitatea statelor ce și-au redobândit independența, în speranța că, odată cu timpul, o reformă adevărată va avea loc în Rusia, una democratică.
Mulți vor considera că sub acoperirea gândirii retrospective scriu aceste rânduri, dar consider că le scriu sub acoperirea experienței acumulate de către români, nu doar sub regimul sovietic, sau sub cel „național-socialist” al lui Ceaușescu, ori sub infiltrările și amenințările constante ale Federației Ruse în și pentru România, ci sub sutele de ani de suferință pricinuită de apropierea noastră geografică de „nesfârșitul” imperiu al rușilor, care din anii 90 se desfășoară sub forma unei „Federații”.
Aș lua-o ca pe o exagerare grosolană dacă nu ar fi aceleași experiențe suferite și de ceilalți vecini ai Rusiei. Oare Finlanda nu știe ce înseamnă o promisiune din partea rușilor, nu a trecut prin sabia lor și nu a simțit pe spatele ei biciul rusesc? Dar statele baltice? Oare Polonia chiar exagerează? Oare statele din Asia Centrală, adesea uitate, nu au experimentat pe propria piele infama „Ruskiy Mir”? Aș spune că răspunsurile sunt evidente.
Am scris în alte articole de ale mele despre motivele pentru care Occidentul a ales să ignore toate avertismentele evidente, nu le voi repeta aici. Cu toate acestea, nu putem rămâne blocați prea mult în trecut, poate doar dacă o facem pentru a învăța din aceste greșeli, pentru a le evita și pentru a aplica învățăturile în situația în care ne aflăm, aceea în care Rusia a invadat din nou.
Nu există o soluție simplă, acest lucru este foarte clar, și chiar dacă pare simplă, ea este una complicată: o victorie ucraineană și o înfrângere rusă. Aceste două condiții ar provoaca efecte încă nebănuite și este în același timp destul de greu de a le defini. Ce ar însemna fiecare? Cum arată o victorie ucraineană?
În acest sens, consider că acele condiții minime trasate de către președintele ucrainean ar putea fi un punct de pornire: eliminarea forțelor armate ruse de pe teritoriul ucrainean și revenirea la granițele din 1991.
O înfrângere rusă ar putea presupune, ca și condiții minime, răspunderea pentru crimele de război și genocid, reparații pentru victime și pentru statul ucrainean și asumarea responsabilității pentru populația rusă, fie ea și la nivel moral, declarativ.
În continuare, diminuarea influenței statelor vest-europene în Africa a lăsat un vid de putere care a fost imediat umplut fie de Rusia, fie de China. În ultimii 2 ani au avut loc 7 lovituri de stat în Africa Centrală și de Vest, în care Rusia a fost implicată prin intermediul PMO-urilor sale (Private Military Organization). Orientul Mijlociu este înghițit de război, Rusia menține o prezență militară în Siria pentru a respinge orice situație de prăbușire a regimul genocidar al lui Assad.
Turcia își exercită, de asemenea, influența acolo deoarece se află chiar lângă granițele sale și creează probleme foarte serioase pentru securitatea sa. Israelul luptă, bineînțeles, mereu pentru supraviețuirea și existența sa. Iranul, aliatul Rusiei, este de asemenea foarte implicat în regiune, desfășurând operațiuni militare, dar și operațiuni secrete, ceea ce face ca aceasta să fie una dintre cele mai fierbinți regiuni de pe Pământ.
Georgia și Moldova suferă de pe urma tacticilor de război hibrid pe care Rusia le folosește zilnic, în timp ce Belarus și Armenia sunt puternic sub influența acesteia, care, în absența Rusiei, ar putea foarte repede să-și schimbe direcția, și deja putem observa asta în cazul ultimei menționate. Aș considera că se poate spune deja cu certitudine că oriunde în lume unde sunt probleme, Rusia este cumva implicată.
Ar fi fost gestionabil și dacă ar fi fost singura entitate agresivă și disruptivă la nivel global, dar cum China este deja un adversar contestatar al ordinii internaționale și al sistemului bazat pe statul de drept, mai ales în acest context al invaziei rusești în Ucraina, și nu doar (și-a folosit de multe ori deja veto-ul din cadrul Consiliului de Securitate al ONU pentru regimul Assad), era „firesc” să vedem, departe de declarații și tactici de comunicare politică, că aceste două puteri s-au aliat (într-o oarecare măsură) și conduc, într-un fel, un nou bloc.
Acest bloc ar fi format, de asemenea, din state considerate paria la nivel internațional, precum Iranul și Coreea de Nord. Altele se află într-o stare de așteptare, judecând și așteptând să vadă în ce parte să încline, deși există alte state, nehotărâte, care deja înclină într-o parte sau alta. Ungaria fiind unul dintre acestea, Austria de asemenea.
Dacă las pe cineva pe dinafară, este pentru că nu sunt foarte convins că a făcut o alegere, pentru că este încă devreme și multe se pot schimba și, de asemenea, exact complexitatea relațiilor internaționale nu permite o atribuire facilă și, mai ales, definitivă.
De exemplu, cea mai mare parte a Africii nu este neapărat de partea Rusiei sau a Chinei, ci mai degrabă împotriva fostelor puteri coloniale, unele nici măcar atât, doar își urmăresc doar propriul interes – am putea spune că acest lucru este în general valabil pentru fiecare în parte, dacă acest adevăr nu ar fi afectat de nuanțe și acțiuni.
Acest proces de alunecare într-o nouă lume bipolară se desfășoară de ceva timp și, cu siguranță, este vina noastră – am fost pasivi (ceea ce înțeleg cu siguranță, așa cum am scris mai sus în acest articol și în altele, dar nu neapărat de acord cu acest lucru) pentru mult prea mult timp și este o realitate pe care trebuie să o înfruntăm și să o acceptăm. NATO a făcut o mulțime de pași în această direcție, dar a rămas în urmă în multe domenii – mă refer, desigur, la cheltuielile minime de 2% din PIB pentru apărare.
Națiunile est-europene nu au așteptat, în general, o creștere treptată a acestor cheltuieli, ci au fost proactive, citind corect contextul de securitate care se dezvolta la granițele vestice ale Rusiei, mai exact o nouă invazie a Ucrainei, înțelegând totodată că, dacă Ucraina va cădea, ele vor fi următoarele (fără îndoială).
Trebuie să fim conștienți de faptul că acest proces este în curs de desfășurare și, deși încă se pot atenua efectele sale și se pot schimba unele date privind componența acestor blocuri, acest scenariu va fi pe deplin în vigoare în viitorul apropiat.
De asemenea, nu consider că ne îndreptăm către o lume Multipolară, așa cum este definiția sa acceptată, pentru că asta ar însemna ca acele state ce sunt puternice într-adevăr și care au potențialul să devină superputeri în competiție, să dețină caracteristicile necesare pentru a ajunge la prestigiosul rang de „superputere” , or așa cum stau lucrurile astăzi, dar și în viitor (atât cât putem specula), acestea nu le dețin, din punctul meu de vedere.
Rusia este una dintre forțele motrice din jurul acestui bloc care este condus de China și este oportunitatea istorică ca lumea liberă, statele democratice și liberale, să se ocupe acum de acest rău, ajutând Ucraina să aplice o înfrângere Federației Ruse.
Nu este doar interesul nostru să ajutăm un stat democratic, un viitor aliat care apără, de asemenea, sistemul internațional bazat pe lege și moralitate și idealurile noastre, să scape de opresiunea și, foarte posibil, de anexarea care ar urma imediat după o potențială înfrângere, ci ne-ar ajuta și pe termen lung, în această viitoare luptă care ar putea avea loc, pentru care probabilitatea să se întâmple este destul de mare.
Politica SUA de „de-risking” este un pas înainte în ceea ce privește reindustrializarea – în acest caz, Europa a rămas puțin în urmă și, deși, de exemplu, Germania a înțeles recent și a declarat că China este un adversar real, continuă să se facă unele greșeli.
Ungaria nu numai că este un prieten clar al Rusiei, dar este, de asemenea, o poartă de acces și un hub regional pentru mărfurile chinezești în Europa, ceea ce nu este o problemă în sine.
Partea problematică este atunci când statele vând instituții strategice sau părți ale unor infrastructuri strategice precum porturi sau aeroporturi către statul chinez (companii), când întregul cadru național de comunicații este dat către Huawei și așa mai departe.
Inițiativa Belt & Road este, de asemenea, un mijloc pentru un scop, așa că, după toate exemplele pe care le-am observat de-a lungul anilor, când China a acționat ca un adversar care vrea să domine, de ce continuăm să facem aceleași greșeli?
Consider că acest răspuns este același ca și în cazul întrebării de ce Europa continuă să finanțeze Rusia în invazia sa în Ucraina. Corupție în unele cazuri, naivitate în altele – sigur, există mai multe motive decât acestea, dar nu contează, deoarece rezultatul este același: vulnerabilizarea statelor în fața unei viitoare lupte pentru putere pe scena internațională.
Acesta este motivul pentru care Europa trebuie să fie mai incluzivă decât izolaționistă cu națiunile din apropierea sa, adoptând în același timp o poziție mai dură față de Rusia – aceasta a demonstrat de nenumărate ori că, indiferent de câtă indulgență are parte, de câtă bunăvoință i se arată, de cât de profundă este integrarea economică și interdependențele, rămâne un stat imperialist, care trebuie ținut în frâu, descurajat și izolat (nu complet) până când va da dovadă de o schimbare de mentalitate în ceea ce privește ambițiile sale internaționale în materie de cuceriri, anexări și sfere de influență.
În caz contrar, va exploata slăbiciunile noastre și va acționa cu fiecare ocazie pe care o va avea pentru a perturba democrația, statalitatea, echilibrul și stabilitatea, doar pentru a mai urca încă o treaptă invizibilă pe scara mondială până la accederea sa la statutul de superputere.
Este surprinzător faptul că statutul de care s-a bucurat până acum nu i-a fost suficient, deoarece ceea ce a arătat această invazie este că Rusia este o putere regională cel mult, nu o superputere și a fost o bulă pe care Rusia însăși a spart-o pentru ca lumea să o vadă în toată „splendoarea sa”. Rămâne, până la noi probe contrarii, o putere nucleară.
Această Europă incluzivă încearcă să atragă Serbia în rândurile sale, de exemplu, ceea ce este un lucru bun, însă din exterior, pare că joacă un rol.
Experți precum Ivana Stradner cred că acesta ar fi cazul, că guvernul lui Alexandar Vucic doar simulează apropierea față de Uniunea Europeană – în acest caz, nu pot să mă pronunț, nefiind foarte familiarizat cu situația generală din Serbia, dacă demersul său este un joc diplomatic complex pentru a da impresia că este de partea Rusiei, în timp ce de fapt merge pe calea integrării europene, știind că Serbia este oarecum dependentă de Rusia – în orice caz, îmi păstrez judecata.
Știu din istoria țării mele, mai exact din epoca Ceaușescu, că el s-a jucat cu succes cu Occidentul, care credea că Republica Socialistă România ar putea fi un aliat real în lupta împotriva Uniunii Sovietice, ceea ce a și fost într-o anumită măsură, dar de fapt și-a urmat propriul drum, nici cu blocul sovietic, dar nici cu blocul occidental. Nu am date reale pentru a face o paralelă cu Serbia de astăzi.
Cel mai probabil, oficialii le au și cunosc intim situația din apropierea granițelor noastre. Ceea ce știm totuși este că două puteri sunt extrem de prezente în Serbia – Rusia și China – și, în această privință, nu aș putea să judec dacă a mers prea departe în această direcție sau nu.
Blocul iliberal, care ar putea fi termenul corect pentru a-l numi în viitor, își caută aliați și se pregătește. Putem observa unele „alianțe” ciudate, una care ne vine în minte ar fi „afinitatea improbabilă” dintre AfD din Germania și China comunistă . Acest nou scenariu, în care alunecăm încet-încet, pare că nu va implica neapărat ideologia, deoarece unele entități în mod normal aflate în antiteză își caută compania reciprocă.
Așadar, în această privință, trebuie să fim atenți nu doar la scena internațională, ci și în curțile noastre – este ușor pentru fiecare cititor să se gândească la exemple pe care le putem aplica la această situație, indiferent de țară. Este ceva nou, este ceva cu care nu ne-am mai confruntat până acum, deci, nu putem folosi aceleași soluții din ultimii 34 de ani.
Acest lucru înseamnă că trebuie să aplicăm selectiv soft-power în acele situații în care poate funcționa și să aplicăm containment, deterrence și isolation acolo unde prima strategie nu poate avea efect – toate acestea ar trebui să fie făcute după o analiză și o reflecție atentă.
Trebuie, de asemenea, să ne pregătim și să căutăm aliați, dar cea mai rapidă cale de a obține o primă victorie, așa cum am mai spus în acest articol, ar fi cu ajutorul Ucrainei pentru a învinge Rusia – aceasta poate fi probabil o măsură proactivă pentru a suprima, de asemenea, extinderea Blocului Iliberal și poate chiar să oprească crearea și/sau stabilizarea acestuia.
De asemenea, este adevărat că o Rusie învinsă se poate inetegra mai ușor sub brațul Chinei comuniste, dar din moment ce mergem deja într-o direcție în care aceste două state sunt aliate, de ce nu o Rusie slăbită decisiv? De asemenea, este adevărat că Rusia se poate destrăma după o înfrângere, situație care consider că poate fi gestionată.
Ca și scurtă concluzie: Dacă ajutăm Ucraina să învingă, ne vom ajuta pe sine nu doar în prezent, dar și pe viitor! Cu cât mai repede, cu atât mai bine, atât pentru Ucraina cât și pentru noi toți.
