Nu este un secret că armata Rusiei suferă teribil pe câmpul de bătălie și deși Surovikin a reușit să implementeze schimbări, ea va continua, în lipsa unor surprize majore, să primească lovituri.

Eșecul de pe front a cauzat schimbări de paradigmă în mediul academic, personaje precum Mearsheimer, dar și alții, au ajuns să fie ridiculizați cu fiecare ieșire în public, până și venerabilul Kissinger a primit câteva note mici.

Așa cum scriam în analiza precedentă, AICI, teoreticienii și politicienii democrațiilor s-au aliniat, mai mult sau mai puțin, în spatele a două curente de gândire în legătură cu războiul curent și cu posibilul final al acestuia:

Ucraina trebuie să reziste/Rusia nu trebuie să câștige; Ucraina trebuie să câștige/Rusia trebuie să piardă. Fără a repeta ceea ce am scris în acel articol, voi rezuma fiecare curent.

Ucraina trebuie să reziste/Rusia nu trebuie să câștige – adepții acestei idei susțin o viziune mai conservatoare și consideră că eforturile armatei ucrainene nu au fost atât de considerabile încât să considerăm că ea chiar poate să câștige, ba chiar să își recupereze toate teritoriile ocupate și consideră că Occidentul trebuie să o susțină gradual până când conducerea politico-militară a Rusiei să realizeze că nu poate câștige, rezultând în negocieri dureroase pentru ambele părți.

Ucraina trebuie să câștige/Rusia trebuie să piardă – adepții acestei idei consideră că Ucraina are șanse foarte mari de a-și recupera teritoriile și de a arunca Rusia înapoi peste granițele stabilite în 1991, cu condiția ca Occidentul să își crească ajutorul dat forțelor armate ucrainene și să nu se mai abțină, mai ales în situația în care apar tot mai multe informații care atestă această ezitare, fie că vorbim despre SUA, fie că vorbim despre deja eterna negaționistă a realității, Germania.

Cu certitudine, consider că a doua școală de gândire este mai ancorată în realitate și este și cea care convinge că „Problema Rusească” poate fi stabilită prin acest război. De asemenea, această idee conclude că Federația Rusă ar putea fi pusă în situația destul de probabilă a unei dezintegrări.

În sensul ultimei idei, au apărut deja, așa cum intuiam într-o altă analiză AICI, opinii ce pun la îndoială, sau chiar deplâng un astfel de scenariu din partea adepților primei școli de gândire.

Două astfel de scrieri mi-au captat atenția și anume „Putin’s War and the Dangers of Russian Disintegration” a celebrului expert pe zona euro-asiatică/Rusia, Marine Larouelle, scrisă în Foreign Affairs și „How to avoid another world war” a lui Henry Kissinger în The Spectator și le voi aborda pe rând.

Am ales totuși să public cu întârziere și aici acest text deși el a fost finalizat după apariția analizei venerabilului om de stat.

În articolul profesorului universitar, Marine Larouelle, putem observa, în urma unei priviri mai atente, unul dintre subiectele preferate de propaganda rusă și o linie irațională bazată pe fricile occidentale și care este prezentă, mai ales în mințile Vechii Europe, tema nucleară.

Este lesne de înțeles că această frică este ancorată totuși în realitate și reprezintă o întrebare serioasă pentru toată civilizația globală:

Va folosi Putin arsenalul nuclear și ce se va întâmpla cu el dacă Rusia se va dezintegra?

Problema acestui mod de gândire este că perpetuează în final un ciclu al Rusiei de război-reconstrucție militară-război-reconstrucție militară și nu tranșează cauza principală a revanșismului prezent în societatea rusă, puternic imperialistă și „elitistă”.

Pentru ca Rusia să fie reformată și democratizată, o schimbare a mentalității este necesară. Trebuie să sufere repercusiuni, ceea ce n-au făcut niciodată tocmai din cauza problemei nucleare și trebuie să se alinieze la sistemul internațional bazat pe supremația legii. Autoritarianismul este prezent în fibra societății și cauzează, aproape profetic, conflicte constante și războaie de agresiune/anexare teritorială cu majoritatea vecinilor săi.

O a doua idee pregnantă în analiza distinsului expert este conceptul „too big to fail”, unul ce ignoră istoria umanității, plină de exemple clare de prăbușiri ale unor mari imperii din antichitate până în prezent. Dacă tot apelăm la astfel de iritări academice, ar trebui să o facem în mod serios, cu argumente reale, ceea ce mă conduce către o ultimă greșeală impardonabilă pentru un expert pe zona euro-asiatică, sau Rusia:

„20% din populația Rusiei este reprezentată de minorități etnice” – un procentaj rizibil pentru orice cetățean care a trăit sub călcâiul Imperiului Țarist, Uniunii Sovietice sau al Federației Ruse. Să îți bazezi analiza pe cifre oferite de către autoritățile acestor entități denotă, așa cum am mai scris mai sus, neseriozitate.

Este larg cunoscut faptul că recenziile populației sunt într-o măsură considerabilă falsificate și că datele avute la dispoziție trebuie să fie privite cu puternică suspiciune.

Procesul de rusificare a început odată cu apariția Cnezatului Moscovei și nu s-a oprit până în ziua de azi.

Recensământul se face cu „X”-ul deja trecut în căsuța „Rus” la întrebarea „Ce etnie aveți?”, dacă mi se permite exagerarea intenționată (deși nu este neapărat o exagerare).

Astfel, compoziția etnică a Federației Ruse nu este una atât de omogenă precum încearcă să se afișeze. Orice imperiu a procedat astfel și, prin definiție, Federația Rusă este un ultim imperiu, un vestigiu al secolelor trecute și unul ce este pe cale de implozie.

Sunt de acord că un posibil fenomen generalizat de secesionism nu s-ar baza în mod special pe criterii etnice, dar să susții că populația Federației Ruse este una omogenă, sau că majoritatea este aliniată la acest proiect comun, este fals. Într-un singur caz, populația Federației este solidară, în cel al capacității de a îndura suferință.

Ne putem imagina cu ușurință că există suficient de multe motive pentru ca aceste comunități „minoritare” să-și caute autodeterminarea dacă aruncăm o privire la felul în care se conduce procesul de mobilizare, la componența etnică a personalului militar și la nivelul de sărăcie prezent în Federația Rusă, în afara celor 2 centre majore, Moscova și Sankt Petersburg.

Așadar, în afara unei propuneri de perpetuare a acestei componențe a contextului geopolitic, care ar fi argumentele împotriva unei presupuse dezintegrări?

Articolul lui Henry Kissinger pornește din start cu o viziune fatalistă a unei presupuse dezintegări ale Federației Ruse chiar în titlu – presupune din start că o eventuală rupere va crea condițiile necesare pentru a conduce către un nou război mondial.

Argumentul este în mare parte bazat pe faptul că odată ce aceste noi state, născute în urma capitulării Rusiei vor cunoaște independența, acestea se vor război între ele pentru resurse și dominare, iar în multe cazuri ele vor fi vulnerabile la anexări din exterior, de exemplu China.

Just, există această temere inclusiv pentru cei ce susțin că o astfel de fractură este necesară, însă soluții există în acest sens: garanții de securitate, integrare economică, prezența organismelor internaționale, precum și condiții speciale impuse.

El începe totuși cu o trimitere către Primul Război Mondial și către o deplângere a inexistenței negocierilor diplomatice în 1916 și, susține acesta, că dacă acestea ar fi fost prezente, echilibrul european nu s-ar fi prăbușit. Este ciudat ca un argument să înceapă de la celebra expresie românească „dacă și cu parcă”.

Acest lucru presupune că în Europa „Imperială” exista un echilibru și că butoiul cu pulbere deja în fermentare nu s-ar fi declanșat oricum, motivul pentru începutul Marelui Război fiind unul de fațadă prin asasinarea prințului austriac de către un naționalist sârb.

De asemenea, se pare că în gândirea legendarului diplomat și om de stat, Henry Kissinger, principiul autodeterminării al lui Woodrow Wilson nu contează, sau contează cazual, fiind folosit după bunul plac.

Literalmente, acest principiu este folosit în continuarea analizei sale și devine perfect valabil atunci când propune să fie aplicat în teritoriile ocupate, prin „referendumuri”.

Fără acel război care a oferit libertate atâtor popoare, lumea ar fi arătat, cu siguranță, altfel decât acum. Cu siguranță, ca român, poate că harta Europei ar fi arătat altfel acum, posibilitățile sunt infinite.

Diplomația este calea ideală pentru orice posibil conflict, dar asta nu înseamnă că poate rezolva oricând, orice, în orice condiții (nb. dacă îți dorești, oricând poți capitula, în orice condiții, tot diplomație se numește).

În viziunea sa, orice proces de pace va trebui să ia în considerare inserarea Ucrainei în NATO și un armistițiu pe lina antebelică din 24 februarie pentru ca aceste negocieri să existe.

Acesta consideră că teritoriile ocupate după 2014 vor fi uzitate în cadrul acestui proces de pace.

În cazul în care aceste teritorii nu pot fi negociate, atunci principiul autodeterminării trebuie primescă întâietate, consideră el.

Am mai putut observa această ignoranță și la un alt distins teoretician, Edward Luttwak – în acest sens, dânsul a fost chiar sancționat de către occident, în urma repetatelor apeluri la plebiscite.

Este, așa cum am mai scris, o ignorare a situației din teren – Aceste presupuse „referendumuri” ar trebui să aibă loc în teritoriile devastate de Federația Rusă, teritorii ce au suferit mutări de populație, deportări, rusificare, asasinate și genocid.

Chiar și cu o prezență internațională ce ar supraveghea aceste „referendumuri” este oare corect să aibă loc? Nu ar oferi Rusiei exact ceea ce și-a dorit și nu cumva ar recompensa, în definitiv, acest comportament imperialistic agresiv?

Faptul că te declari pro-ucrainean nu înseamnă că și ești, mai ales când propui astfel de soluții nerealiste ce se situează în antiteză cu interesele ucrainene și, la scară largă, cu cele ale democrațiilor occidentale.

După acest marș al „realismului”, Kissinger face apel la „echilibrul” global pe care Federația Rusă îl oferă?! Mai exact care?

Cel al trupelor Wagner din Africa, Siria și oriunde pe glob unde mai pot masacra și devaliza popoare?

Cel al asasinatelor efectuate pe teritoriile unor state independente? Cel al înfometării popoarelor ca instrument militar și de politică externă? Cel al expansiunii teritoriale? Cel al amenințărilor constante cu atacuri nucleare și al apelurilor la genocidarea popoarelor vecine?

Cel al inoculării fascismului în occident? Cel al interferenței în procesele electorale în democrațiile occidentale?

Cel care propune populismul, nihilismul și anarhismul pentru a-și atinge obiectivele expansioniste? Cel al glorificării încălcărilor drepturilor omului, al libertății de exprimare, ale drepturilor fundamentale? Curios „echilibru” de dorit.

Din acest concept al „echilibrului” sare direct în tema nucleară dar și în „războiul viitorului” și atenționează că în prezent nu există o conceptualizare a acestuia și că această stare de fapt creează condiții pentru noi riscuri. Excelentă previziune. A lămurit total.

Din păcate există un singur rezultat în cazul în care Occidentul cedează acum și apelează la compromisuri înainte ca armata rusă să fie aruncată peste granițe: garanția că un nou război va începe în viitor după ce Federația Rusă își va fi revenit.

Embargoul total și izolarea internațională nu implică automat incapacitarea unui stat de a susține un război și de a conduce operațiuni, iar cele mai bune exemple le avem deja: Coreea de Nord și Iran.

Proiectul de succes al Planului Marshall, al CECO, nu poate fi implementat în cazul Federației Ruse, cea din forma actuală.

Aceste proiecte de succes sunt bazate pe concepte și drepturi străine pentru acest popor în momentul de față și pentru ca aceste idei să fie încorporate în societatea rusă și în mentalitatea colectivă necesită un timp mai mare decât pentru apariția și ascensiunea unui alt autocrat gata să niveleze o parte a Europei.

În afară de asta, nu cumva s-a încercat deja?! Există vreo garanție că înlocuirea lui Putin cu un alt lider va crea condițiile pentru ca acest lucru să aibă succes? Există vreo alternativă și dacă da, crede cineva că un singur om poate conduce un colos ca Federația Rusă? În cazul în care consideri că acest război este voința unui singur om, Putin, atunci este probabil să crezi și asta.

În mințile rușilor, Gorbaciov a fost o greșeală și chiar și Gorbaciov este considerat un „erou” în vest doar pentru că Perestroika și Glasnost nu au avut succesul dorit de a încetini decăderea și de a repoziționa Uniunea Sovietică pentru a-și continua marșul împotriva umanității.

Expulzarea Rusiei din Ucraina, potențiala dezintegrare și incapacitarea acesteia din punct de vedere militar sunt singurele garanții că un nou război mondial nu va avea loc, nu invers.