Cum prevede opoziția rusă un scenariu câștigător pentru ambele părți. Retragerea catastrofală din regiunea Harkov a provocat unde de șoc în societatea rusă, la care opoziția a asistat.
Retragerea din Herson a gravat în mentalul colectiv, în sfârșit, sentimentul general că Rusia pierde acest război.
În cele din urmă, în noiembrie, thinktank-urile au ajuns, în final, la ideea că negocierile în acest moment i-ar oferi lui Putin o mult dorită gură de aer proaspăt după aceste două lovituri în stomac pe care le-a primit armata sa și că astfel de negocieri nu ar trebui să aibă loc, cel puțin nu printr-un armistițiu sau o încetare a ostilităților în curs de desfășurare.
Cumva, unii dintre factorii de decizie din Occident încă mai cred că negocierile pot consolida avantajul pe care Ucraina îl are în acest moment, acum când Forțele Armate Ucrainene au elanul și au preluat inițiativa, chiar dacă iarna își face simțită prezența în toată Ucraina.
Ca să fim corecți, unele dintre aceste apeluri s-au mai domolit puțin, dar totuși.
Cum poți să încerci să obții o pace într-un moment în care toate datele indică faptul că armata ucraineană trebuie să continue să avanseze, să continue să împingă?
Pentru ca o minimă condiție reprezentată de retragerea completă a Rusiei din Ucraina să existe, pentru ca un proces de pace să aibă loc, există câteva condiții necesare, condiții ce nu sunt îndeplinite.
Vrem o armată rusă reînnoită, realimentată, reîmprospătată în primăvară? Sper că nu. Eu nu îmi doresc așa ceva.
Am scris în trecut, printr-o serie de articole, o parte din viziunea mea referitoare la un posibil sfârșit al războiului.
Este un scenariu în curs de dezvoltare, un efort continuu al armatei ucrainene – un scenariu care afirmă că, dacă armata rusă va fi supusă la suficiente presiuni și înfrângeri, aceasta va asigura o prăbușire, dar nu neapărat o prăbușire a sa, cât o prăbușire a societății rusești, chiar dacă nu pot spune care dintre aceste scenarii s-ar produce cu întâietate, dacă s-ar produce.
Unii favorizează scenariul în care înfrângerile provoacă tulburări majore în Rusia și o prăbușire a puterii centrale de acolo, cu o retragere completă și dezordonată a armatei ce va veni abia după asta, o ocazie benefică pentru opoziția rusă.
Alții favorizează varianta opusă, o înfrângere a armatei ce va cauza o retragere, care la rândul ei ar provoca revolte în Rusia (și aici, scenariul se împarte din nou, unii mergând pe varianta unor foști vasali/servicii de securitate care concurează pentru putere între ei/ele.
În timp ce alții prevăd că aceste entități ar atrage după sine cetățeanul de rând, ceea ce ar cauza o escaladare a conflictul intern și l-ar transforma într-un război civil ce ar provoca o rupere completă a Federației Ruse și ar reprezenta un ultim cântec de moarte pentru ultimul imperiu colonialist din Europa).
Nu putem ști nici măcar dacă aceste viziuni se vor împlini, cu atât mai puțin care dintre ele, dar acestea sunt cele mai probabile scenarii ce se conturează pe termen scurt și mediu.
Acestea fiind spuse, trec acum la subiectul în cauză
Opoziția rusă, cea așa-zisă liberală, cea mai mare parte din ea aflată în diaspora, a prins ideea corectă că trebuie să aibă loc o înfrângere rusă, o retragere, reparații, tribunale internaționale și un proces de reconstrucție (în această ordine).
Pentru ca o viitoare Rusie să existe în termeni corecți, morali și care susține drepturile omului este nevoie de acest proces. Și sunt de acord. Toate acestea trebuie să se întâmple.
Există un avertisment în acest sens: Nu pot susține că toată opoziția are aceeași părere despre această situație.
Ceea ce am citit de la toți acești oameni este mai mult sau mai puțin asta, dar ceea ce este important voi preciza în următoarele rânduri.
Există un sentiment general de negare a realității, și voi dezvolta acest argument mai departe – Din ce am putut observa, retorica se situează în aceste linii generale: Responsabilitate deplină, dar fără „inserați aici”;
„Înfrângerea militară rusă, dar fără reparații”; „Toate cele de mai sus, dar fără ruperea Federației Ruse”;
„Ne imaginăm un plan Marshall pentru ruși după ce se termină totul”.
În cazul ultimei afirmații, sunt parțial de acord – prevăd necesitatea unui eventual Plan Marshall pentru ceea ce va mai rămâne din Rusia, în faza de reconstrucție (după înfrângere, retragere, reparații, instanțe internaționale de judecată), dar când se va întâmpla asta, nu pot emite un orizont de timp.
Observăm totuși că există întotdeauna un „dar”, ca și cum ar putea controla acest lucru, ca și cum ar putea păzi, influența și modela rezultatul a ceea ce va urma, și, să fiu clar, orice se va întâmpla se va întâmpla din cauza Rusiei, nu a Occidentului.
În orice au făcut, fac și vor face, există un singur element comun – au făcut-o cu mâna lor, fără intervenții externe.
Nu-mi pot imagina o ocupație străină a Federației Ruse și cu siguranță nu-mi pot imagina că Occidentul și-ar dori să participe la luptele interne din Federația Rusă, dacă se va ajunge la asta.
Asta este foarte clar, cel puțin pentru mine, deși poate denotă o lipsă de viziune, însă consider că așa ceva nu trebuie să se întâmple.
Revenind la stupefacția în care se află rușii, un profesor francez discuta săptămâna trecută într-un talk-show despre situația din Ucraina și descria sentimentul general al diasporei rusești din Franța.
După căderea Hersonului, chiar și cei care fugeau de mobilizare, dar și cei care au scăpat de mașinăria de opresiune a lui Putin și erau împotriva regimului de la Moscova sufereau un adevărat șoc și mormăiau între ei: „Am pierdut Hersonul!” – Hersonul nu a fost al vostru pentru ca voi să-l pierdeți. O nuanță extrem de importantă de înțeles pentru ruși.
Ei încă nu pot realiza care este situația și ce au făcut. Cu siguranță nu pot realiza ce au făcut în trecut, nu numai în Ucraina.
Ei încă se simt îndreptățiți, în unele cazuri și ignoranți, în altele, pentru acțiunile genocidare din trecut.
Aceasta este problema fundamentală ce rezidă în societatea rusă. Nu au suferit niciodată consecințe pentru acțiunile lor (din diferite motive) și acum nu pot înțelege ideea că o vor face.
Un alt exemplu de negare a avut loc pe 23 noiembrie, după un alt atac masiv cu rachete rusești și am putut citi, în linii mari, următoarele fraze: Noi (rușii) trebuie să pierdem, pentru ca Rusia să își asume responsabilitatea și să progreseze!
Trebuie totuși să ne imaginăm un „scenariu în care ambele părți câștigă”, să nu „cedăm în fața narațiunilor vehiculate de grupuri și indivizi investiți în acest conflict”; „Trebuie să avem (o) majoritate de oameni care să fie de acord că nu mai există către care să ne întoarcem în viitor, trecutul este o fundătură.
Astfel, reformele majore sunt necesare. Chiar și unele dureroase. Ce înseamnă colaps „total” astăzi? Un război civil? Foamete?”.
Aceste narațiuni nu corespund realității, fiind totuși parțial corecte. Ei se află în etapa de „negociere” a celor cinci etape ale durerii.
După aceasta, vor urma etapele de „depresie” și „acceptare”. Este o priveliște tristă, într-adevăr.
Toate aceste argumente pot părea subiective și nedrepte, dar vă asigur că nu sunt.
Cea mai obiectivă cale de a privi „sfârșitul Rusiei” (dacă va veni), este să acceptăm că orice este posibil și, în general, ceea ce este posibil se va întâmpla sub o formă sau alta, în cele din urmă.
Nu pot exclude din start că Rusia nu va înceta să existe așa cum există în forma sa geopolitică actuală.
Nu pot exclude nici contrariul. Nu pot exclude faptul că unele regiuni ale Rusiei vor avea dorința de a se rupe de puterea centrală și de a-și declara independența, așa cum au încercat în trecut.
Nu pot exclude opiniile care cred contrariul, că societatea rusă este acum prea unită pentru ca astfel de lucruri să se poată întâmpla.
Desigur, atât de multe depind de ceea ce se întâmplă de fapt pe teren, în Ucraina, în Rusia, de ceea ce se întâmplă în Occident – toate aceste elemente sunt direct implicate, de multe ori în simbioză, și afectează finalul acestui război.
Din nefericire, așa susține Anne Applebaum în articolul său din The Atlantic, „The Empire Must Die” (o adaptare după cartea celebră cu același nume a lui Mihail Zygar), dar și mulți alții, este că în trecut dar și în prezent, opoziția rusă din interiorul sau din afara Rusiei a eșuat întotdeauna să producă schimbări și reforme atunci când era vital.
Mulți dintre cei aflați în străinătate s-au întors în Rusia pentru a produce schimbarea și au fost influențați sau au fost absorbiți de idei radicale (comunism și bolșevici), astfel încât intenția inițială de a oferi libertate poporului rus s-a pierdut pe parcurs.
Ca să fiu just, există totuși exemple de opozanți ce susțin soluția reală și dețin prospețimea necesară, însă, din păcate prea puțini.
Par că nu sunt niciodată pregătiți să ia măsurile necesare pentru a duce reformele până la capăt.
Par că „trebuie” să aibă întotdeauna o mică „victorie”, că indiferent de cât ar conștientiza situația, au nevoie să arunce un „Da, dar…” în ecuație, o nuanță ce le-ar disipa ideea că ar pierde complet, sau că întotdeauna există o acțiune externă ce ar fi condus către încurcătura în care se află. Fals.
Evident, pentru a conștientiza faptele trebuie ca ele să fie recunoscute complet.
În opinia mea, această schimbare necesară de mentalitate nu se va întâmpla acum, în timpul acestui război și nici în imediata perioadă de după finalul acestuia, ceea ce înseamnă că oricât am încerca să găsim un partener în opoziția rusă, nu vom găsi unul lucid.
Ceea ce va urma după acest război (luând în considerare toate scenariile posibile de colaps) se va întâmpla, poate doar ca Occidentul să ezite și să se oprească din a susține material și financiar Ucraina și să întâlnim iar acel „appeasement”.
Iar acel „appeasement” la rândul său perpetuează de fapt aceleași probleme, transformând situația într-un cerc vicios cu un viitor război reînnoit și mai sângeros decât cel pe care îl avem în prezent, așa cum a fost cazul în trecut.
Mă număr printre cei care cred că responsabilitatea și vina revin tuturor rușilor, nu doar lui Putin și silovikilor săi, chiar dacă astfel de opinii nu sunt bine văzute, în general.
Aceste agresiuni ale Rusiei și ale poporului rus s-au perpetuat într-o asemenea măsură încât nu pot raționa altfel în această privință. Momentul când puteam spune că problema rezidă doar la conducerea acestui imperiu a dispărut și, din păcate, nu de acum, ci cu mult înainte ca Putin să preia frâiele.
Definiția nebuniei este o persoană care face același lucru din nou și din nou cu speranța că astfel de acțiuni pot aduce rezultate diferite.
Am s-o spun iar: Ucraina trebuie să câștige ca acest imperiu agresiv să piardă, ca pacea să domnească în Europa nu doar pentru câțiva ani, ci pentru mult timp de acum înainte.
Rusia este ultima piesă nerezolvată a secolelor trecute, o reminiscență a imperialismului. Restul pieselor ce cauzează insecuritate la nivel regional sunt doar incidente, rezolvabile cu timpul și care nu implică un conflict activ.
Pentru ca schimbarea să aibă loc, înseamnă că mentalitatea poporului rus trebuie să treacă printr-o revoluție, ceea ce necesită timp. Foarte mult timp.
Timp pe care nici Federația Rusă și nici opoziția nu îl are.
Horoscop, zodia Balanță: previziuni despre bani și carieră
BERBEC
TAUR
GEMENI
RAC
LEU
FECIOARĂ
SĂGETĂTOR
CAPRICORN
VĂRSĂTOR
PEȘTI
