Cu doar câteva zile înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale din mai 2025, scena politică din România a fost detonată de publicarea unor imagini neclare prezentate de Elena Lasconi drept dovada unei întâlniri secrete între Nicușor Dan, Victor Ponta și Florian Coldea.

La aproape un an distanță, cazul revine spectaculos în atenția publică după apariția unor informații potrivit cărora întreaga secvență ar fi fost, în realitate, o punere în scenă, cu figuranți care au interpretat rolurile celor trei personaje. Dacă aceste date se confirmă, avem de-a face nu doar cu un episod de manipulare electorală, ci cu una dintre cele mai sofisticate operațiuni de intoxicare politică din ultimii ani.

Potrivit informațiilor publicate de G4Media, surse familiarizate cu ancheta susțin că presupusa întâlnire dintre Nicușor Dan, Victor Ponta și Florian Coldea nu a existat în forma prezentată publicului, iar imaginile lansate în campanie ar fi fost filmate cu persoane care doar i-au imitat pe cei trei. Mai mult, aceleași surse afirmă că operațiunea ar fi fost comandată de liberalii care îl susțineau pe Crin Antonescu în cursa prezidențială, în timp ce realizarea efectivă a filmării ar fi fost făcută de persoane apropiate de USR sau care au apărut ulterior în contexte asociate campaniei lui Nicușor Dan. Aceste informații sunt prezentate ca date din anchetă și surse jurnalistice, nu ca verdicte judiciare definitive.

Subiectul este cu atât mai exploziv cu cât vorbim despre un moment sensibil al campaniei electorale. Elena Lasconi a publicat pe Facebook, cu trei zile înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale din 4 mai 2025, mai multe fotografii care sugerau că Nicușor Dan, Victor Ponta și Florian Coldea s-ar fi întâlnit în secret, după anularea alegerilor precedente. Imaginile au circulat rapid în spațiul public și au alimentat acuzații, speculații și atacuri politice într-un moment în care orice scandal putea influența decisiv opțiunile de vot.

Calitatea tehnică slabă a fotografiilor a fost remarcată încă de la început. În afară de imaginea în care apărea Nicușor Dan, celelalte cadre erau greu de verificat, neclare și lipsite de elemente concludente. Nici datarea exactă a fotografiilor nu reieșea din materialele publicate, iar Lasconi a susținut atunci că le-ar fi primit de la un paparazzo, prezentând și o captură de ecran dintr-un email. Tocmai aceste elemente au alimentat suspiciunile inițiale că episodul ar putea fi unul fabricat sau, cel puțin, serios manipulat.

Un detaliu important a fost stabilit încă din mai 2025 de jurnaliștii de la Buletin de București: imobilul în care au fost realizate fotografiile nu era în Capitală, așa cum mulți au presupus, ci într-un ansamblu rezidențial din comuna Tunari, județul Ilfov. Mai mult, locuința era disponibilă pentru închiriere în regim hotelier pe platforme precum Airbnb și Booking. Proprietara casei a declarat ulterior, într-o relatare preluată de Buletin de București, că vila fusese închiriată în weekendul 25-27 aprilie 2025 unui grup de tineri, iar camera de supraveghere ar fi fost acoperită într-o perioadă în care aceștia au făcut multe fotografii. Acest detaliu schimbă radical contextul și sugerează o posibilă operațiune pregătită cu minuțiozitate, într-un spațiu controlabil și ușor de închiriat.

Potrivit G4Media, procurorii DIICOT care anchetează dosarul i-ar fi audiat pe Bicuți Andrei-Gabriel, administratorul unei firme, și pe tatăl acestuia, Bicuți Gheorghe-Liviu. Conform surselor citate de publicație, cei doi ar fi organizat realizarea filmării încă de la începutul lunii aprilie 2025. Tot sursele G4Media susțin că procurorii ar fi identificat și audiat inclusiv persoanele care au interpretat rolurile lui Nicușor Dan, Victor Ponta și Florian Coldea. Numele menționate sunt Bratu Răzvan-Florin, Năstăsoiu Alexandru-Cristian și Cojocaru Marian. Aceste informații, dacă se confirmă oficial, ar indica existența unei operațiuni premeditate, nu a unei simple manipulări spontane de campanie.

În plus, articolul G4Media mai notează că una dintre persoanele implicate tehnic în filmare ar fi fost prezentă și la realizarea unui clip oficial de campanie pentru Nicușor Dan, în data de 6 martie 2025. Acest amănunt, prezentat de surse apropiate anchetei, adaugă un nou strat de complexitate și alimentează suspiciunile privind suprapunerea dintre zona tehnică a operațiunii și cercuri care apar în proximitatea unor campanii electorale. În lipsa unor concluzii oficiale ale anchetei, acest element trebuie însă tratat cu prudență și înțeles în cheia unei piste investigate, nu a unei vinovății deja stabilite.

Atât Nicușor Dan, cât și Victor Ponta au reacționat dur încă din momentul izbucnirii scandalului. Nicușor Dan a anunțat atunci că va depune plângere penală împotriva Elenei Lasconi pentru fals și înșelăciune și a declarat public că s-a întâlnit cu Florian Coldea o singură dată, în 2016, la o recepție organizată de Ziua Franței. El a acuzat-o pe Lasconi că ar face „jocul sistemului” și, mai precis, jocul lui Crin Antonescu. La rândul său, Victor Ponta a anunțat că o va da în judecată pe Elena Lasconi.

Dosarul pare să fi avansat semnificativ în ultimele zile. Pe 3 aprilie 2026, Victor Ponta a afirmat public că a fost chemat de procurorii DIICOT în calitate de parte vătămată în dosarul legat de publicarea fotografiilor false. Tot atunci, Ponta a susținut că procurorii au patru suspecți: trei tineri și o persoană mai în vârstă. El a mai spus că aceștia „sigur nu au candidat la alegeri, dar au lucrat pentru un candidat”, lăsând să se înțeleagă că ancheta ar putea duce spre o comandă politică, nu doar spre o simplă execuție tehnică. Declarația sa nu identifică public beneficiarul final, dar intensifică miza politică a dosarului.

În plan politic, momentul publicării imaginilor a fost cu adevărat strategic. Potrivit unui sondaj AtlasIntel publicat de HotNews pe 2 mai 2025, cu doar două zile înainte de primul tur, George Simion era creditat cu 30,2%, Crin Antonescu cu 24,3%, Nicușor Dan cu 22,4%, Victor Ponta cu 11,3%, iar Elena Lasconi cu 6,3%. Asta înseamnă că scandalul a izbucnit exact într-un moment în care lupta pentru turul al doilea era extrem de tensionată, iar orice lovitură de imagine împotriva candidaților aflați în zona de mijloc a clasamentului putea rearanja ierarhia. Din această perspectivă, presupusa operațiune nu mai apare ca un simplu episod mediatic, ci ca o posibilă armă electorală construită pentru a produce efect maximal chiar înainte de vot.

Cazul ridică și o întrebare mai amplă despre campaniile electorale din România: cât de ușor poate fi deturnată dezbaterea publică prin materiale vizuale neverificate, distribuite la momentul potrivit și susținute de tensiunea emoțională a campaniei? Episodul Lasconi–Nicușor Dan–Ponta–Coldea arată cât de vulnerabil rămâne spațiul public la operațiuni hibride, în care propaganda, recuzita vizuală, sursele anonime și amplificarea online se întâlnesc într-o formulă extrem de eficientă. Descoperirea faptului că locația era una închiriabilă și că acolo ar fi fost realizată o regie cu “actori” schimbă complet lectura scandalului.

În același timp, trebuie spus clar că multe dintre detaliile publicate până acum provin din surse jurnalistice și din relatări despre anchetă, nu dintr-un rechizitoriu sau dintr-o hotărâre judecătorească definitivă. Ancheta DIICOT este, așadar, esențială pentru a stabili cine a conceput operațiunea, cine a plătit-o, cine a executat-o tehnic și cine a încercat să profite electoral de pe urma ei. Până la clarificarea oficială, toate numele și pistele trebuie prezentate în registrul corect: al suspiciunii investigate, nu al vinovăției demonstrate.

Un lucru este însă deja evident: episodul nu mai poate fi redus la o simplă postare controversată a Elenei Lasconi. În lumina noilor informații, avem indicii despre o posibilă operațiune de manipulare politică pregătită din timp, executată cu figuranți, într-o casă închiriată din Tunari, și lansată exact în fereastra critică dinaintea alegerilor prezidențiale. Dacă procurorii vor confirma această versiune, scandalul fotografiilor false va rămâne unul dintre cele mai grave episoade de intoxicare electorală din România postdecembristă.

Sursă: G4Media

Sursa Foto: Colaj Digi24

Frontiera de nord a României, în special zona de graniță cu Ucraina din județul Suceava, revine în centrul atenției publice printr-o succesiune de episoade care par desprinse dintr-un scenariu de film, dar care descriu, de fapt, o realitate mult mai apăsătoare.

Într-o regiune în care contrabanda cu țigări a fost, de ani buni, una dintre cele mai profitabile activități ilegale, apar tot mai multe informații care pun sub semnul întrebării eficiența mecanismelor statului, integritatea unor structuri operative și capacitatea instituțiilor de a separa clar lumea infracțională de cea a autorității publice.

Potrivit unor dezvăluiri apărute în presă, în ultimii 10-15 ani, la granița de nord s-au produs o serie de situații greu de ignorat: fii ai unor personaje cunoscute în zonă pentru implicarea lor în dosare de contrabandă au ajuns chiar polițiști de frontieră, un fost acuzat de trafic cu țigări a devenit primar, iar într-un alt caz devenit emblematic, o familie în a cărei curte a fost găsită o mașină plină cu țigări de contrabandă a invocat, prin apel la 112, că nu știe cum a apărut vehiculul acolo.

Toate aceste episoade, puse cap la cap, conturează imaginea unei frontiere vulnerabile, unde granița dintre autoritate și rețelele infracționale pare, uneori, periculos de subțire.

Contrabanda cu țigări la frontiera de nord, o afacere de milioane de euro

Zona Vicovu de Sus – Vicovu de Jos – Brodina – Siret este considerată de ani întregi una dintre cele mai sensibile porți de intrare pentru țigările de contrabandă provenite din Ucraina. Miza financiară este uriașă, iar rețelele implicate sunt descrise ca fiind bine organizate, reziliente și adaptate la schimbările din teren.

Un avertizor de integritate citat de presă a descris existența unui mecanism informal prin care contrabandiștii ar plăti sume foarte mari unor polițiști de frontieră pentru a “se uita în altă parte” în intervale prestabilite, denumite în jargon local “ceasuri”. Potrivit relatărilor, taxa pentru o astfel de fereastră de trecere ar putea varia între 5.000 și 15.000 de euro pe oră, în funcție de protecția asigurată și de cantitatea transportată.

Dacă aceste acuzații se confirmă, vorbim nu doar despre fapte izolate, ci despre un posibil mecanism de complicitate care afectează direct siguranța frontierei externe a Uniunii Europene. Iar gravitatea este cu atât mai mare cu cât traficul de țigări nu înseamnă doar evaziune fiscală, ci și consolidarea unor rețele care pot deveni puncte de sprijin pentru alte tipuri de criminalitate organizată.

Când copiii unor traficanți ajung polițiști de frontieră

Cea mai șocantă dimensiune a acestor dezvăluiri este legată de faptul că unii dintre copiii unor persoane cunoscute în zonă pentru implicarea în dosare de contrabandă au ajuns, între timp, chiar în structurile Poliției de Frontieră. Nu vorbim despre simple coincidențe sociale, ci despre situații care, cel puțin la nivel de percepție publică, ridică probleme evidente de integritate, incompatibilitate morală și risc operațional.

Unul dintre cazurile invocate este cel al lui Ionel Ursachi, șef de tură la Punctul de Frontieră Brodina. Acesta este fiul lui Constantin Ursachi, cunoscut în zonă sub numele de Costea, personaj care, alături de frații săi, a fost asociat în trecut cu mai multe dosare de trafic de țigări. În relatarea avertizorului citat de presă, Ionel Ursachi ar fi fost cunoscut înainte de intrarea în sistem drept o persoană implicată în activitățile logistice ale grupării, în special în încărcarea mașinilor cu țigări în locuri special amenajate.

Aceste afirmații nu echivalează cu o condamnare și trebuie privite cu prudența necesară, însă simplul fapt că asemenea suspiciuni circulă și că ele se raportează la un polițist de frontieră activ într-o zonă critică spune enorm despre lipsa de încredere care planează asupra sistemului. Tatăl său a negat orice legătură între trecutul familiei și cariera fiului, susținând că acesta și-a dorit singur să devină polițist.

Un alt nume invocat este cel al lui Gabriel Țugui, absolvent al Școlii de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră Oradea, promoția 2025. În imaginile publicate online la absolvire apare și tatăl său, Florin Țugui, cunoscut în zonă drept Kempes, un personaj menționat în mai multe relatări de presă despre contrabandă, arestări și dosare penale. Și în acest caz, simpla legătură de rudenie nu dovedește nimic penal, însă generează o întrebare legitimă: cât de bine filtrează statul vulnerabilitățile reale în recrutarea unor oameni care urmează să păzească frontiera?

Rețele vechi, personaje cunoscute și dosare multe

Zona de nord a țării pare să fie dominată de ani de zile de aceleași nume, aceleași familii și aceleași cercuri de influență. Presa a relatat frecvent despre grupări locale care ar fi acumulat averi importante din traficul cu țigări, dezvoltând afaceri, proprietăți și legături sociale solide în comunități.

În această ecuație apar familii cunoscute precum Ursachi, Țugui sau Bolocan, fiecare cu membri pomeniți în cauze penale sau în decizii ale instanțelor. Un exemplu este cazul lui Gheorghe Bolocan, condamnat în dosare legate de contrabandă și deținere de bunuri în afara antrepozitului fiscal. În paralel, fiul său apare în imagini publice alături de un agent de frontieră din zonă, fapt care, chiar dacă nu dovedește o faptă penală, alimentează percepția unei proximități riscante între reprezentanți ai legii și familii asociate cu rețelele de contrabandă.

În asemenea comunități, unde toată lumea se cunoaște, unde legăturile de rudenie, prietenie și interes economic se suprapun, marea provocare pentru stat nu mai este doar să descopere transporturile ilegale, ci să asigure o adevărată igienă instituțională. Or, exact aici par să existe vulnerabilități serioase.

Cazul absurd al mașinii cu țigări apărute “din senin” în curte

Printre cele mai spectaculoase și greu de crezut episoade relatate se află cel al unui microbuz plin cu țigări de contrabandă descoperit în curtea unei locuințe din Vicov. Potrivit datelor apărute în spațiul public, polițiștii de frontieră s-ar fi deplasat la fața locului pe baza unei informații operative privind existența unui vehicul încărcat cu țigări fără timbru fiscal.

În momentul în care oamenii legii au ajuns la poartă, persoana vizată ar fi coborât, ar fi urcat la volanul mașinii, ar fi pornit motorul, apoi ar fi anunțat polițiștii că partenera sa a apelat între timp serviciul de urgență 112 pentru a reclama că nu știe cum a apărut microbuzul în curte și cui îi aparține.

Situația este aproape neverosimilă, dar ea apare consemnată în contextul unei hotărâri privind confiscarea țigărilor și a vehiculului. Valoarea mărfii a fost estimată la aproape jumătate de milion de lei. În plan penal, însă, cazul nu a dus la o condamnare efectivă pentru persoana vizată, care ar fi scăpat de acuzații prin prescriere, în timp ce pentru parteneră dosarul a fost clasat din lipsă de probe.

Acest episod spune enorm despre felul în care unele dosare se sting în timp, chiar și atunci când faptele par să sfideze logica de bun-simț.

Traficantul care a ajuns primar

Un alt caz care alimentează neîncrederea publică este cel al lui Petru Marocico, cunoscut și sub porecla Zaridon, fost polițist de frontieră și ulterior primar al unei localități din zonă. Acesta a fost asociat în trecut cu mai multe dosare de contrabandă, inclusiv unele în care a fost arestat și trimis în judecată. Cu toate acestea, a reușit să câștige alegeri și să conducă administrația locală timp de mai mulți ani.

Într-unul dintre dosarele sale, soluția a venit prin prescriere. El a declarat public că a avut mai multe dosare penale și că, în opinia sa, ar fi fost achitat oricum, deoarece nu existau probe suficiente. Chiar și așa, cazul rămâne relevant pentru că arată cum, într-un spațiu unde rețelele de influență locală sunt puternice, trecutul judiciar sau suspiciunile de criminalitate nu împiedică neapărat ascensiunea politică.

Aceasta este poate una dintre cele mai mari probleme ale zonei: normalizarea unor biografii controversate și integrarea lor în structuri de putere, fie administrative, fie instituționale.

Reacția Poliției de Frontieră: legăturile de rudenie nu sunt, în sine, probe

Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației a transmis că aspectele semnalate sunt analizate și tratate cu responsabilitate, dar a subliniat că, în lipsa unor probe oficiale, legăturile de rudenie sau apariția în anumite contexte sociale nu pot constitui, de la sine, indicii ale implicării în activități ilegale.

Instituția a mai arătat că activitatea polițiștilor de frontieră este supusă permanent verificării și că, potrivit observațiilor interne, în ultimii 10 ani nu au fost înregistrate condamnări pentru corupție în rândul polițiștilor de frontieră din structurile aflate la frontiera cu Ucraina.

Formula este, desigur, una instituțională și prudentă. Totuși, pentru opinia publică, răspunsul nu rezolvă fondul problemei. Ceea ce provoacă neliniște nu este doar existența unei condamnări definitive, ci acumularea de situații, coincidențe, legături și vulnerabilități care, împreună, slăbesc încrederea în sistem.

O frontieră strategică, o problemă sistemică

Tot ce se întâmplă la granița de nord a României depășește de mult sfera faptului divers. Nu este vorba doar despre țigări, despre dosare penale și despre personaje pitorești. Este vorba despre credibilitatea statului într-o zonă strategică, sensibilă, aflată la granița cu Ucraina, într-un context regional complicat.

Atunci când copiii unor persoane asociate cu contrabanda ajung să poarte uniforma statului, când cei acuzați în dosare grele ajung în funcții publice, când confiscările spectaculoase nu se transformă în condamnări ferme, iar prescripția devine soluția finală, apare inevitabil întrebarea dacă instituțiile mai controlează cu adevărat fenomenul sau doar îl administrează.

Cazurile din nordul României arată că problema nu este doar contrabanda cu țigări, ci ecosistemul care o face posibilă: relații de familie, influență locală, slăbiciuni instituționale, dosare tergiversate și o cultură a tolerării ambiguității. În lipsa unei reacții ferme și credibile, astfel de episoade vor continua să erodeze încrederea cetățenilor în Poliție, Justiție și în capacitatea statului de a-și apăra frontiera.

Articol integral pe G4Media

Un nou caz cu potențial exploziv pune presiune pe Ministerul Energiei și pe conducerea uneia dintre cele mai importante companii de stat din România. În centrul controversei se află Silviu Răzvan Avram, președintele Consiliului de Supraveghere al Hidroelectrica, care, potrivit informațiilor apărute în spațiul public, ar fi trebuit suspendat din funcție în baza propriului contract de mandat, după ce a fost trimis în judecată într-un dosar de corupție.

Cu toate acestea, măsura nu a fost aplicată, iar situația ridică semne de întrebare serioase despre standardele de integritate din companiile strategice ale statului român.

Subiectul este cu atât mai sensibil cu cât Hidroelectrica nu este o companie oarecare. Vorbim despre una dintre cele mai profitabile societăți de stat, un actor-cheie în securitatea energetică a României și o companie care, teoretic, ar trebui să funcționeze după criterii stricte de guvernanță corporativă, transparență și profesionalism. În aceste condiții, menținerea în funcție a unui membru important din conducere, aflat în fața justiției pentru acuzații grave, riscă să afecteze nu doar imaginea companiei, ci și credibilitatea statului ca acționar majoritar.

Contractul de mandat de la Hidroelectrica prevedea clar suspendarea

Miza acestui caz nu ține doar de oportunitate morală sau de presiune publică, ci și de respectarea unor prevederi contractuale explicite. Potrivit articolului 40 din contractul de mandat publicat pe site-ul Hidroelectrica, în situația începerii urmăririi penale in personam împotriva mandatarului pentru una sau mai multe infracțiuni prevăzute de articolul 6 din Legea societăților nr. 31/1990, contractul se suspendă automat. Textul este limpede și nu lasă loc unor interpretări largi: suspendarea produce efecte din momentul în care mandatarul a luat cunoștință, în orice mod, de existența acelei situații.

Lista infracțiunilor invocate în acel articol include fapte grave, precum gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și infracțiuni legate de spălarea banilor. Prin urmare, dacă situația juridică a lui Silviu Răzvan Avram se încadrează în această categorie, concluzia este una directă: suspendarea ar fi trebuit aplicată.

Cu toate acestea, potrivit informațiilor prezentate în presă, ministerul Energiei, în calitate de acționar majoritar al Hidroelectrica, nu a intervenit pentru punerea în aplicare a clauzei contractuale. Această pasivitate alimentează suspiciunea că în jurul cazului există o formă de protecție politică sau administrativă.

Silviu Răzvan Avram, trimis în judecată într-un dosar de corupție

În octombrie 2025, în spațiul public au apărut informații potrivit cărora Silviu Răzvan Avram a fost trimis în judecată într-un dosar în care este acuzat că ar fi beneficiat de foloase necuvenite, sub forma unor vacanțe de lux efectuate împreună cu fosta șefă a CNCIR SA, Ioana Timofte.

Potrivit relatărilor de presă, ar fi fost vorba despre zece sejururi, cu o valoare cumulată de peste 150.000 de euro, desfășurate în destinații exclusiviste din Grecia, Italia, Spania și Turcia. Aceste vacanțe ar fi fost mascate drept cursuri de formare profesională și ar fi fost achitate de firme private care aveau, în paralel, contracte cu statul.

Acuzațiile sunt extrem de grave, mai ales în contextul în care ele vizează un membru al conducerii unei companii publice strategice. Este esențial de subliniat că trimiterea în judecată nu echivalează cu o condamnare, iar prezumția de nevinovăție rămâne valabilă până la o hotărâre definitivă a instanței. Totuși, în materie de guvernanță corporativă, simpla existență a unei asemenea situații judiciare active este suficientă, potrivit contractului, pentru suspendarea mandatului.

Hidroelectrica și standardele duble ale integrității publice

Cazul Avram readuce în discuție o problemă veche din administrația și companiile de stat din România: diferența dintre regulile scrise și aplicarea lor concretă. Pe hârtie, companiile controlate de stat adoptă coduri de etică, contracte de mandat clare, principii de integritate și mecanisme de control. În practică, însă, atunci când în joc intră persoane cu sprijin politic sau conexiuni influente, aceste reguli par să devină negociabile.

În cazul de față, întrebarea centrală este simplă: dacă un contract prevede suspendarea în mod explicit, de ce nu a fost pusă în aplicare? De ce nu a reacționat compania? De ce nu a intervenit ministerul Energiei? Și, mai ales, cine își asumă răspunderea pentru păstrarea în funcție a unei persoane aflate într-o asemenea situație?

Aceste întrebări sunt esențiale nu doar pentru opinia publică, ci și pentru investitori, parteneri instituționali și pentru toți cei care se așteaptă ca Hidroelectrica să funcționeze după reguli moderne, comparabile cu cele ale marilor companii listate.

Legăturile politice invocate în spațiul public

Controversa este amplificată și de informațiile publice privind relațiile personale și politice din jurul lui Silviu Răzvan Avram. Presa a relatat că acesta ar fi fiul nașului de cununie al lui Sorin Grindeanu, unul dintre cei mai influenți lideri ai PSD. Tot în spațiul public au fost invocate relații de apropiere și sprijin reciproc, inclusiv împrumuturi declarate și legături de lungă durată între familii.

Aceste detalii nu probează în sine vreo ilegalitate, dar pot contura un context care explică de ce un anumit personaj pare să beneficieze de protecție instituțională chiar și atunci când regulile ar impune altceva. În România, discuția despre numirile politice și rețelele de influență din companiile de stat este una veche, iar cazuri precum acesta alimentează percepția publică potrivit căreia meritocrația și criteriile de integritate rămân secundare în raport cu loialitățile de partid.

Un traseu instituțional strâns legat de PSD

Parcursul lui Silviu Răzvan Avram în zona funcțiilor publice și a structurilor de stat este, de asemenea, relevant. În decembrie 2018, el a fost numit consilier în cabinetul ministrului Economiei de la acea vreme, Niculae Bădălău, politician PSD care, la rândul său, a ajuns ulterior în atenția justiției în dosare de corupție.

Această continuitate a numirilor în zone-cheie ale statului, pe fondul unei apartenențe sau apropieri de cercuri politice influente, întărește ideea că nu vorbim doar despre un caz individual, ci despre un mecanism mai larg de promovare și protejare a unor oameni conectați la putere. Tocmai de aceea, menținerea lui Avram în fruntea Consiliului de Supraveghere al Hidroelectrica capătă o semnificație care depășește persoana sa și atinge direct modul în care este administrat interesul public.

De ce este important cazul pentru imaginea Hidroelectrica

Hidroelectrica este una dintre companiile-fanion ale statului român. Orice scandal care atinge conducerea sa are potențialul de a eroda încrederea publică și de a pune sub semnul întrebării seriozitatea cu care statul își exercită rolul de acționar.

Mai mult, într-un context în care se vorbește tot mai mult despre reformarea companiilor de stat, profesionalizarea managementului și eliminarea influenței politice, menținerea într-o poziție-cheie a unei persoane trimise în judecată și care, potrivit contractului, ar fi trebuit suspendată, transmite exact mesajul opus.

Nu este vorba doar despre o problemă juridică sau de imagine, ci despre credibilitatea întregului sistem de supraveghere și administrare a companiilor publice. Dacă regulile nu sunt aplicate tocmai în cazurile sensibile, atunci ele riscă să devină simple formalități fără valoare reală.

Un test de integritate pentru Ministerul Energiei

În mod inevitabil, privirile se îndreaptă spre Ministerul Energiei, instituția care reprezintă statul în raport cu Hidroelectrica. Ministerul are nu doar posibilitatea, ci și obligația de a veghea la respectarea standardelor de integritate și a obligațiilor contractuale asumate de membrii structurilor de conducere.

Dacă ministerul a ales să nu intervină, trebuie să explice de ce. Dacă consideră că articolul contractual nu se aplică, trebuie să spună în ce bază legală. Dacă, în schimb, pur și simplu a tolerat situația, atunci discuția se mută în zona răspunderii administrative și politice.

Cazul Silviu Răzvan Avram și al Consiliului de Supraveghere al Hidroelectrica nu este doar un episod de presă, ci un test major pentru integritatea companiilor de stat din România. În fața unei prevederi contractuale clare și a unor acuzații grave aflate pe rolul justiției, lipsa unei reacții ferme ridică suspiciuni legitime privind existența unei protecții politice.

Pentru opinia publică, problema este limpede: dacă regulile există, ele trebuie aplicate. Dacă nu sunt aplicate tocmai atunci când contează, încrederea în instituții scade, iar ideea de responsabilitate publică devine tot mai fragilă. În cazul Hidroelectrica, miza nu este doar numele unui șef de consiliu, ci standardul după care statul român înțelege să își administreze companiile strategice.

Sursă: Defapt

România continuă să ofere exemple relevante de administrare ineficientă a resurselor publice, iar unul dintre cele mai grăitoare cazuri este cel al Oficiul Național al Registrului Comerțului (ONRC). Deși statul deține numeroase clădiri în patrimoniu, instituțiile publice plătesc anual milioane de euro pe chirii către firme private.

Situația de la Iași scoate în evidență un model care pare să se repete la nivel național: spații publice abandonate sau subutilizate, în paralel cu contracte consistente de închiriere care direcționează fonduri către mediul privat, uneori către persoane cu conexiuni politice. Un exemplu emblematic este cel al Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, instituție aflată în subordinea Oficiul Național al Registrului Comerțului.

Din 2006 până în prezent, instituția funcționează într-un sediu închiriat de la firma RLC Trident SRL, contractul fiind prelungit succesiv până în 2028. În prezent, chiria lunară este de aproximativ 8.231 de euro (cu TVA inclus), pentru o suprafață de circa 1.100 de metri pătrați. În aproape două decenii, suma totală plătită de stat pentru acest spațiu va depăși două milioane de euro.

Clădirea este situată ultracentral, în apropierea Pieței Unirii din Iași, iar pe lângă chirie, instituția achită și comisioane de administrare. Deși nivelul chiriei a fost renegociat în timp, scăzând de la 10 euro/mp la 6,3 euro/mp (fără TVA), costurile rămân semnificative. Un element care amplifică interesul public asupra acestui caz este structura acționariatului firmei care încasează chiria. La momentul semnării contractului inițial, unul dintre asociații RLC Trident era Constantin Adăscăliței, fost deputat din partea Partidul Social Democrat.

De-a lungul timpului, structura firmei s-a modificat, însă legătura inițială cu mediul politic ridică semne de întrebare în ceea ce privește modul în care au fost atribuite și prelungite contractele. Deși ONRC susține că selecția inițială s-a realizat prin negociere directă, iar ulterior contractul a fost menținut în lipsa unor alternative viabile din patrimoniul public, criticii consideră că astfel de situații favorizează apariția „băieților deștepți” conectați la resursele statului.

Cazul de la Iași nu este unul izolat, ci face parte dintr-un fenomen mai amplu. La nivel național, Oficiul Național al Registrului Comerțului plătește anual aproximativ 3,3 milioane de euro pentru chirii. Instituția are 42 de oficii și 16 birouri teritoriale, însă doar nouă dintre acestea funcționează în spații puse la dispoziție gratuit de autorități locale sau tribunale.

Diferențele de cost sunt semnificative:

• În București, chiria ajunge la zeci de mii de euro lunar;
• În orașele din provincie, aceasta rareori depășește 12.000 de euro.

Cel mai mare contract este încheiat pentru un sediu din Capitală, unde se plătesc circa 92.000 de euro lunar pentru peste 7.600 mp, către o firmă controlată de omul de afaceri Amir Dayan. Un alt contract important vizează sediul central al ONRC, pentru care se achită peste 27.000 de euro lunar.

Reprezentanții ONRC susțin că toate contractele includ clauze de denunțare unilaterală, care permit rezilierea în termen de 120 de zile dacă statul pune la dispoziție un spațiu gratuit adecvat. Cu toate acestea, instituția afirmă că, în mod constant, solicitările adresate autorităților centrale și locale pentru identificarea unor spații corespunzătoare au rămas fără răspuns.mPotrivit estimărilor ONRC, ar fi necesară o investiție de peste 42 de milioane de euro pentru construirea unor sedii proprii la nivel național.

Situația devine și mai paradoxală atunci când analizăm modul în care alte instituții publice gestionează patrimoniul. La Iași, Poșta Română deține un imobil ultracentral, cu o suprafață semnificativă, pe care intenționează să îl închirieze către entități private. În același timp, la doar câteva sute de metri, Registrul Comerțului plătește chirie pentru un sediu similar ca poziționare și dimensiuni. Mai mult, un alt imobil aflat în proprietatea Primăriei Iași, monument istoric achiziționat în 2017, a fost lăsat în paragină, fără o destinație clară. Aceste exemple ilustrează o lipsă de coordonare între instituțiile publice și o incapacitate de valorificare eficientă a patrimoniului existent.

Un alt exemplu relevant este cel al Consiliul Județean Iași, care plătește aproximativ 15.000 de euro lunar pentru un sediu închiriat. Contractul este temporar, fiind justificat de lucrările de modernizare ale Palatului Administrativ, finanțate prin PNRR. Cu toate acestea, instituția deține în patrimoniu clădiri precum Centrul Expozițional Moldova, realizat cu fonduri europene de aproape 10 milioane de euro. Acest centru a fost însă utilizat extrem de puțin și, în prezent, este degradat și nefuncțional, devenind un simbol al investițiilor publice ratate.

În contrast cu exemplele de ineficiență, există și cazuri care demonstrează că soluțiile sunt posibile. Inspectoratul de Poliție Județean Iași a reușit să preia o clădire abandonată din patrimoniul statului și să o transforme într-un sediu funcțional. Imobilul, cunoscut drept Moldoplast, fusese achiziționat anterior cu 3 milioane de euro de o altă instituție, dar nu fusese utilizat niciodată.

După transferul către Ministerul Afacerilor Interne, clădirea a fost modernizată cu aproximativ 1,9 milioane de lei și a devenit operațională, găzduind în prezent mai multe structuri ale poliției. Acest exemplu arată că problema nu este lipsa resurselor sau a spațiilor, ci modul în care acestea sunt administrate.

Cazul Registrului Comerțului din Iași și situațiile similare din întreaga țară scot la iveală o problemă sistemică: statul român cheltuie sume uriașe pe chirii, în timp ce propriile clădiri sunt neutilizate sau degradate. Lipsa unei strategii coerente de gestionare a patrimoniului public, combinată cu interese economice și politice, generează pierderi semnificative pentru bugetul public.

În lipsa unor reforme reale, astfel de situații vor continua să alimenteze percepția că resursele statului sunt gestionate ineficient, iar beneficiarii reali sunt, de multe ori, actori privați conectați la zona politică. Într-un context în care România are nevoie de investiții și eficiență administrativă, aceste practici ridică întrebări legitime despre responsabilitate, transparență și prioritățile reale ale instituțiilor publice.

Sursă: Libertatea