Deputatul PSD Marian Mina, liderul organizației PSD Giurgiu, ar fi intrat în atenția publică după ce a fost văzut la Parlament conducând un Audi SQ8, un SUV de lux evaluat la aproximativ 120.000 de euro. Potrivit unei investigații Snoop, parlamentarul susține că mașina este achiziționată prin credit și leasing, însă valoarea ratelor ridică întrebări în raport cu veniturile declarate.

Cazul deputatului PSD Marian Mina readuce în dezbatere o temă sensibilă pentru clasa politică din România: diferența dintre veniturile declarate oficial și nivelul de trai afișat de unii aleși. Lider al PSD Giurgiu și deputat aflat la al doilea mandat parlamentar, Mina a fost surprins folosind un Audi SQ8, un SUV de lux cu valoare estimată la aproximativ 120.000 de euro, potrivit informațiilor publicate de Snoop.

Deputatul susține că mașina este cumpărată printr-un credit bancar și printr-un contract de leasing auto, iar plata ar fi făcută din indemnizația sa de parlamentar. Problema este că, potrivit aceleiași investigații, datoriile asumate pentru automobil ar depăși semnificativ capacitatea financiară aparentă rezultată din declarațiile sale de avere. Snoop notează că ar fi vorba despre un credit de peste 200.000 de lei și un leasing de peste 600.000 de lei. În condițiile în care indemnizația lunară a unui deputat este de aproximativ 11.000-12.000 de lei, iar Marian Mina nu ar declara alte surse de venit, situația ridică întrebări legitime privind sustenabilitatea financiară a unei astfel de achiziții. Mai ales că mandatul parlamentar expiră în decembrie 2028, în timp ce creditul și leasingul ar continua până în 2030.

Cine este Marian Mina

Marian Mina, în vârstă de 49 de ani, este deputat PSD de Giurgiu și președinte al organizației județene PSD. Înainte de actualul mandat parlamentar, acesta a condus Consiliul Județean Giurgiu în perioada 2016-2026. În prezent, ocupă funcția de vicepreședinte al Comisiei pentru Transporturi și Infrastructură din Camera Deputaților. Poziția sa politică nu este una marginală. Mina este un lider județean cu influență în partid, fost șef de consiliu județean și parlamentar cu rol într-o comisie importantă. Tocmai de aceea, orice diferență între veniturile declarate și bunurile folosite în mod curent devine o chestiune de interes public. Într-o democrație funcțională, întrebările privind averea aleșilor nu sunt atacuri personale, ci parte din mecanismul normal de control public. Cetățenii au dreptul să știe dacă persoanele care votează legi, administrează bugete și ocupă funcții publice își pot justifica nivelul de trai.

Potrivit investigației Snoop, Marian Mina ar fi declarat că mașina este cumpărată legal, prin credit și leasing. Deputatul ar fi susținut că nu are nimic de ascuns și că achită ratele din veniturile sale de parlamentar. Întrebat despre valoarea ratei lunare, Mina a refuzat să ofere detalii. Una dintre replicile sale, devenită relevantă pentru tonul dialogului cu presa, a fost: „Vreți să venim cu trotinete?”. Replica arată felul tensionat în care unii politicieni reacționează atunci când sunt întrebați despre bunuri de lux, chiar dacă acestea sunt folosite în legătură directă cu activitatea publică.

Problema nu este că un parlamentar conduce o mașină scumpă. Într-o economie liberă, orice persoană poate cumpăra bunuri de lux dacă are venituri sau resurse care justifică achiziția. Problema apare atunci când mașina este plătită prin rate care, aparent, se apropie sau chiar depășesc veniturile oficiale disponibile. Dacă datele publicate sunt corecte, combinația dintre creditul de aproximativ 200.000 de lei și leasingul de aproximativ 600.000 de lei creează o obligație financiară de circa 800.000 de lei. La această sumă se adaugă costurile de întreținere, asigurare CASCO, revizii și taxe aferente unui SUV de performanță.

Indemnizația anuală a unui deputat este în jur de 135.000 de lei, cu variații în funcție de funcțiile ocupate în comisii sau structuri parlamentare. Chiar și în scenariul unei indemnizații majorate, venitul oficial rămâne limitat în raport cu o datorie auto de sute de mii de lei. Potrivit informațiilor publicate de Snoop, creditul și leasingul ar fi fost contractate pe o perioadă de cinci ani. Mandatul actual al deputatului se încheie însă în decembrie 2028, ceea ce înseamnă că obligațiile financiare ar depăși durata mandatului actual. Această situație este importantă și pentru că Marian Mina este persoană expusă politic. În cazul persoanelor expuse politic, instituțiile financiare trebuie să manifeste prudență suplimentară în analiza riscurilor, tocmai pentru că veniturile și pozițiile publice pot fi influențate de cicluri electorale. Dacă parlamentarul nu va mai obține un mandat după 2028, sursa principală de venit s-ar putea schimba. Tocmai de aceea apare întrebarea: ce garanții au stat la baza aprobării finanțării și cum a fost evaluată capacitatea de plată?

Investigația citată menționează și posibilitatea existenței unui coplătitor. Într-un astfel de scenariu, o altă persoană ar garanta plata ratelor în cazul în care Marian Mina nu ar mai putea să le achite. Existența unui coplătitor nu este ilegală, dar ridică alte întrebări de transparență, mai ales atunci când beneficiarul este un parlamentar și lider politic local. Cine este coplătitorul? Există relații de afaceri, politice sau personale relevante? A existat vreun interes indirect? Sunt întrebări care nu stabilesc vinovății, dar care ar trebui clarificate în spațiul public. Transparența nu este o opțiune pentru aleși. Ea este o obligație morală și democratică. Cu cât funcția publică este mai importantă, cu atât standardul de explicație trebuie să fie mai ridicat.

Împrumutul anterior, o altă piesă din puzzle

Snoop mai notează că Marian Mina ar fi avut, în declarația de avere depusă la începutul mandatului, o datorie de 128.000 de lei către Stelică Panait, fost angajat MAI și consilier al prefectului din Giurgiu. Potrivit informațiilor publicate, acest împrumut ar fi fost stins până în iunie 2025. Și aici apare o întrebare financiară: cum a fost achitat un împrumut apropiat ca valoare de venitul anual al deputatului, în condițiile în care acesta nu ar fi declarat alte surse de venit? Faptul că o datorie este rambursată nu este, în sine, o problemă. Dar atunci când suma rambursată este apropiată de totalul veniturilor declarate într-un an, iar persoana are și cheltuieli curente, situația merită explicată. Declarațiile de avere au rolul de a preveni tocmai astfel de neclarități. Ele nu sunt simple documente administrative, ci instrumente prin care publicul poate verifica dacă evoluția patrimoniului unui demnitar este compatibilă cu veniturile sale legale.

Cazul Marian Mina nu apare izolat. Snoop a relatat anterior și despre alți parlamentari PSD care ar fi folosit mașini de lux ce nu apăreau clar în declarațiile de avere sau pentru care explicațiile oferite au fost incomplete. Au fost menționate cazuri precum Adrian Câciu, Mihai Weber, Răzvan Ciortea și Vlad Drinceanu, fiecare cu propriile explicații privind mașinile folosite. În unele situații, vehiculele ar fi aparținut unor prieteni, firme sau persoane apropiate. În altele, aleșii au promis documente sau clarificări care nu au mai fost prezentate public. Această succesiune de cazuri indică o problemă sistemică: folosirea bunurilor de lux prin intermediul altor persoane, firme sau contracte poate deveni o metodă de evitare a transparenței patrimoniale. Nu toate aceste situații sunt ilegale, dar toate merită analizate din perspectiva integrității publice. Un parlamentar poate folosi o mașină care nu este pe numele său. Însă dacă o folosește constant, dacă vehiculul este parte din stilul său de viață și dacă nu există o explicație clară privind raportul juridic, apare suspiciunea unui beneficiu nedeclarat.

Într-un stat democratic, presa are rolul de a pune întrebări incomode. Întrebarea despre mașina unui parlamentar nu este o curiozitate mondenă, ci o verificare a raportului dintre venituri, datorii și bunuri folosite. În cazul Marian Mina, problema centrală nu este marca automobilului, ci proporția dintre obligațiile financiare și veniturile declarate. Dacă un demnitar susține că plătește un SUV de lux exclusiv din indemnizație, atunci publicul are dreptul să înțeleagă cum este posibil acest lucru. România are nevoie de reguli mai clare privind declararea beneficiilor indirecte. Mașinile folosite constant, indiferent dacă sunt deținute, închiriate, împrumutate sau finanțate prin leasing, ar trebui raportate transparent atunci când sunt utilizate de demnitari.

Articol integral pe SNOOP 

Un teren de 200 de metri pătrați, amplasat într-una dintre cele mai atractive zone din Sulina, pe buza falezei Dunării, a fost concesionat de Primăria Sulina către o firmă controlată de directorul Regiei Autonome a Zonei Libere Sulina. Contractul a fost semnat pe 47 de ani, iar redevența inițială era de doar 292,6 lei pe lună.

Un teren aflat pe faleza Dunării, într-o zonă cu potențial turistic ridicat din orașul Sulina, județul Tulcea, a ajuns în folosința unei firme controlate de Dragoș Ioniță, actualul director al Regiei Autonome a Zonei Libere Sulina, în baza unui contract de concesiune încheiat cu Primăria Sulina. Redevența stabilită la momentul semnării contractului era de 292,6 lei pe lună, adică 3.512 lei pe an, o sumă extrem de redusă pentru un teren situat într-un oraș turistic, pe malul Dunării, aproape de vărsarea fluviului în Marea Neagră.

Cazul ridică mai multe întrebări de interes public privind modul în care administrația locală a valorificat un teren al statului, cine beneficiază efectiv de amplasament și dacă prevederile contractului de concesiune au fost respectate. Documentele și datele publice arată că firma concesionară, Briopan SRL, nu a raportat activitate economică în ultimii ani, având cifră de afaceri zero și datorii. În același timp, la adresa imobilului figurează și alte societăți comerciale, inclusiv firma soției șefului RAZL Sulina și o firmă controlată de un om de afaceri trimis anterior în judecată de DNA într-un dosar de evaziune fiscală, achitat ulterior ca urmare a intervenirii prescripției. În contractul de concesiune este prevăzut că beneficiarul nu poate transmite bunul concesionat către terți. Din acest motiv, prezența altor firme la aceeași adresă și desfășurarea de activități economice în spațiul respectiv ridică întrebări cu privire la modul în care a fost folosit terenul concesionat și la obligațiile asumate prin contract.

În anul 2009, Primăria Sulina a încheiat un contract de concesiune cu Briopan SRL pentru un teren de 200 de metri pătrați situat pe strada I din oraș. Sulina este una dintre localitățile cu un regim urbanistic aparte, unde o parte dintre străzi poartă denumiri numerice, nu nume proprii. Terenul este amplasat într-o zonă cu vizibilitate și valoare turistică, pe buza brațului Sulina, canalul Dunării care se varsă în Marea Neagră. Destinația terenului era desfășurarea de activități comerciale sau turistice, ceea ce confirmă interesul economic al amplasamentului. La momentul semnării contractului, Briopan SRL era reprezentată de Maria Ioniță, mama lui Dragoș Ioniță. Acesta este în prezent acționarul unic al firmei și ocupă funcția de director al Regiei Autonome a Zonei Libere Sulina, instituție publică locală cu rol important în administrarea zonei libere și a unor activități economice din oraș.

Redevența stabilită în 2009 era de 292,6 lei pe lună. Contractul prevedea indexarea anuală a sumei cu rata inflației. Potrivit informațiilor transmise de Primăria Sulina, valoarea actuală a redevenței a ajuns la 587 de lei pe lună, respectiv 7.044 de lei pe an. Chiar și indexată, suma rămâne foarte mică în raport cu amplasamentul terenului, cu potențialul turistic al zonei și cu durata contractului. Concesiunea a fost încheiată pe 47 de ani și urmează să expire în 2056.

O concesiune pe termen lung, cu redevență redusă

Contractele de concesiune asupra terenurilor publice pot fi instrumente utile pentru dezvoltare locală, dacă sunt gestionate transparent și dacă produc beneficii reale pentru comunitate. În teorie, autoritățile pot concesiona terenuri către operatori privați care dezvoltă investiții, creează locuri de muncă, atrag turiști și aduc venituri la bugetul local. În cazul de la Sulina, valoarea redevenței ridică însă întrebări legitime. O sumă de sub 300 de lei pe lună la momentul semnării contractului și de 587 de lei pe lună în prezent pare modestă pentru un teren cu deschidere către faleza Dunării, într-un oraș cu profil turistic. Pe termen lung, concesiunea se întinde pe aproape jumătate de secol.

Asta înseamnă că același teren rămâne blocat în folosința aceleiași firme până în 2056, cu o redevență indexată doar cu inflația, nu neapărat raportată la valoarea de piață sau la potențialul turistic real al amplasamentului. O astfel de situație pune în discuție modul în care administrațiile locale negociază și actualizează contractele de concesiune, mai ales atunci când bunurile publice sunt situate în zone cu valoare economică ridicată.

Briopan SRL a fost fondată la începutul anilor 2000 de Dragoș Ioniță. În prezent, acesta este acționar unic al societății. Datele financiare disponibile arată însă că firma a raportat, începând din 2014 și până în prezent, cifră de afaceri zero, alături de datorii și pierderi constante. La prima vedere, această situație ridică o întrebare simplă: cum susține o firmă fără activitate economică raportată plata redevenței și administrarea unui teren cu destinație comercială sau turistică? În același timp, imaginile publicate pe rețelele sociale indică faptul că terasa asociată imobilului este frecventată de turiști și clienți, fiind prezentată ca activă în sezonul turistic. Acest contrast între lipsa activității declarate de firma concesionară și activitatea vizibilă la fața locului este una dintre principalele mize ale cazului. Dacă activitatea economică este desfășurată de alte firme, apare întrebarea dacă această utilizare este compatibilă cu prevederile contractului de concesiune, mai ales în condițiile în care contractul interzice transmiterea bunului către terți.

Potrivit datelor disponibile, activitatea de la adresa respectivă este realizată de Miadcom Distribution SRL, societate administrată în acte de Liliana Ioniță, soția lui Dragoș Ioniță. Sediul social al companiei se află la mansarda pensiunii, iar în dreptul acestei adrese este menționat un contract de comodat. De asemenea, numărul de telefon al companiei coincide cu cel afișat pe site-ul pensiunii, ceea ce indică o legătură operațională între activitatea turistică și societatea administrată de soția directorului RAZL Sulina. Această situație devine relevantă prin raportare la articolul 22 din contractul de concesiune încheiat între Briopan SRL și Primăria Sulina. Potrivit acestuia, beneficiarul nu poate transmite către terți bunul care face obiectul contractului.

În termeni juridici, trebuie analizat dacă existența unui contract de comodat, funcționarea unei alte firme la adresă sau desfășurarea unei activități economice în spațiul respectiv reprezintă sau nu o transmitere a folosinței bunului. Această interpretare revine autorităților competente și, eventual, instanțelor, însă întrebarea este una de interes public. Dacă terenul public a fost concesionat unei firme care declară cifră de afaceri zero, dar este folosit în practică de alte firme, administrația locală are obligația să verifice situația și să stabilească dacă termenii contractului sunt respectați.

Miadcom Distribution SRL nu este singura societate care figurează la adresa imobilului aflat pe terenul concesionat. La aceeași locație apare și Nik Deltur SRL, o firmă din domeniul serviciilor de cazare controlată de omul de afaceri Nicolae Emilian Pătrașcu. Documentele citate arată că Primăria Sulina avea cunoștință despre prezența acestei companii la adresă încă din 2016. La acel moment, administrația locală a transmis societății o somație privind plata taxelor și impozitelor datorate. Prezența unei alte firme la adresa terenului concesionat ridică, din nou, problema respectării contractului. Dacă bunul public nu poate fi transmis către terți, trebuie lămurit în ce bază juridică funcționează firmele respective la aceeași adresă și dacă Primăria Sulina a verificat aceste aspecte. Pentru o administrație locală, simpla încasare a unei redevențe nu este suficientă. Autoritatea concedentă trebuie să urmărească modul în care este folosit bunul public, dacă investițiile asumate se realizează și dacă nu sunt încălcate condițiile contractuale.

Om de afaceri trimis în judecată anterior de DNA

Numele lui Nicolae Emilian Pătrașcu apare și într-un alt context public. Acesta a fost trimis în judecată în 2018 de procurorii DNA Brașov, împreună cu fostul președinte al Consiliului Județean Brașov, Aristotel Căncescu, și alte persoane. Potrivit comunicatelor publice de la acea vreme, Pătrașcu și firma sa, Romtrans Construct Gmbh SRL, erau acuzați de complicitate la evaziune fiscală. În 2023, omul de afaceri a fost achitat ca urmare a intervenirii prescripției, însă instanța a dispus obligarea sa la plata unei sume de peste jumătate de milion de lei. Aceste informații nu stabilesc automat vreo legătură cu contractul de concesiune de la Sulina, dar sunt relevante pentru profilul persoanelor și firmelor care apar în jurul amplasamentului respectiv. În cazul bunurilor publice, transparența privind beneficiarii reali, operatorii economici și modul de utilizare a terenurilor este esențială, mai ales în zone cu potențial turistic ridicat.

Sulina este un oraș cu o poziție unică în România. Aflat la capătul Dunării, aproape de vărsarea în Marea Neagră, orașul are un potențial turistic semnificativ, dar și numeroase provocări economice, demografice și administrative. Într-un astfel de context, fiecare teren public valoros trebuie folosit în beneficiul comunității. Faleza Dunării nu este o zonă oarecare, ci una dintre cele mai importante resurse urbane ale orașului. Modul în care sunt concesionate și folosite terenurile de pe faleză afectează direct dezvoltarea turismului, veniturile locale și imaginea orașului. O redevență redusă, o concesiune pe 47 de ani, o firmă concesionară fără activitate economică raportată și prezența altor firme la aceeași adresă sunt elemente care justifică o discuție publică despre transparență, control administrativ și valorificarea patrimoniului local.

Contactați pentru un punct de vedere, Dragoș Ioniță și Primăria Sulina nu au răspuns întrebărilor până la momentul publicării informațiilor. Lipsa unor explicații oficiale lasă deschise mai multe întrebări esențiale. A verificat Primăria Sulina modul în care este folosit terenul concesionat? Există acorduri sau acte adiționale care permit funcționarea altor firme la aceeași adresă? Cum se justifică redevența în raport cu valoarea de piață a amplasamentului? A fost respectată interdicția privind transmiterea bunului către terți? Cum poate o firmă cu cifră de afaceri zero să gestioneze un amplasament turistic activ? Aceste întrebări nu sunt simple detalii administrative. Ele privesc folosirea unui bun public, veniturile bugetului local și corectitudinea relației dintre autoritate și mediul privat.

Cazul terenului de pe faleza Dunării concesionat firmei șefului RAZL Sulina arată cum un bun public valoros poate ajunge să fie exploatat pe termen lung în condiții care ridică numeroase semne de întrebare. Redevența inițială de 292,6 lei pe lună, durata contractului de 47 de ani, lipsa activității economice raportate de firma concesionară și prezența altor societăți la aceeași adresă formează un tablou care merită clarificat de autorități. Sulina are nevoie de investiții reale, turism transparent și administrare responsabilă a patrimoniului public. Terenurile de pe faleza Dunării nu sunt doar active imobiliare, ci resurse strategice pentru dezvoltarea orașului. În lipsa unor explicații clare, cazul rămâne un exemplu relevant despre cât de importantă este transparența în concesionarea bunurilor publice și despre cât de atent trebuie urmărit modul în care acestea sunt folosite de operatorii privați.

Sursă: Libertatea

Inaugurat în 2013 ca una dintre cele mai moderne soluții de mobilitate pietonală din București, trotuarul rulant dintre Gara Basarab și Gara de Nord a devenit, după mai bine de un deceniu, un simbol al investițiilor publice abandonate. Proiectul de 11 milioane de lei, echivalentul a aproximativ 2,5 milioane de euro, nu mai poate fi salvat și urmează să fie dezafectat.

Trotuarul rulant dintre Gara Basarab și Gara de Nord, prezentat în urmă cu 13 ani drept o investiție modernă pentru Capitală, va fi demolat după ce a ajuns într-o stare avansată de degradare. Proiectul, care a costat aproximativ 11 milioane de lei, adică în jur de 2,5 milioane de euro la momentul inaugurării, a funcționat doar câteva luni, apoi a fost abandonat, vandalizat și transformat într-un spațiu insalubru.nConstruit pentru a lega rapid două dintre cele mai importante noduri feroviare ale Bucureștiului, trotuarul rulant trebuia să ofere o soluție civilizată pentru pietoni, navetiști, turiști și persoane cu bagaje. În loc să devină un exemplu de infrastructură urbană modernă, investiția a ajuns un caz-școală despre lipsa de mentenanță, absența administrării clare, dispute între autorități și constructori și bani publici pierduți aproape integral. După ani de degradare continuă, autoritățile au anunțat că instalația nu mai poate fi recuperată. Trotuarul rulant va fi dezafectat, iar zona urmează să fie eliberată în cadrul lucrărilor mai ample de intervenție la Pasajul Basarab.

Pe 3 noiembrie 2013, autoritățile locale inaugurau trotuarul rulant dintre Gara Basarab și Gara de Nord. La eveniment participa primarul general de atunci al Capitalei, Sorin Oprescu, alături de reprezentanți ai administrației și ai constructorilor. Proiectul era prezentat ca primul trotuar rulant integrat într-un nod intermodal din București. Ideea era simplă și utilă: persoanele care aveau de parcurs distanța dintre Gara Basarab și Gara de Nord urmau să o facă mai rapid și mai confortabil, fără să fie nevoite să traverseze zona pe jos, printre trafic, bagaje și aglomerație.

Investiția cuprindea șase trotuare rulante, câte trei pe fiecare sens de deplasare. Fiecare bandă avea o lungime de aproximativ 80 de metri, iar viteza era de 0,5 metri pe secundă. În teorie, distanța dintre cele două gări putea fi parcursă în aproximativ două minute. Capacitatea anunțată era una semnificativă: până la 6.000 de persoane pe oră, pe fiecare sens. Pentru un oraș aglomerat, cu probleme cronice de mobilitate, un asemenea proiect putea fi o investiție utilă, mai ales într-o zonă tranzitată zilnic de mii de oameni. La inaugurare, autoritățile vorbeau despre civilizație urbană și despre confortul oferit bucureștenilor. În realitate, entuziasmul a durat foarte puțin.

De la promisiune de modernitate la abandon

Trotuarul rulant a funcționat doar o perioadă scurtă. După aproximativ un an, zona nu a mai fost păzită corespunzător, instalațiile au început să se defecteze, iar intervențiile de reparații nu au mai fost făcute. Fără pază, mentenanță și administrare, pasajul pietonal a intrat într-un proces rapid de degradare. Instalațiile au fost vandalizate, componentele electrice au fost furate, geamurile au fost sparte, iar spațiul a devenit treptat adăpost pentru persoane fără locuință. Un proiect construit pentru mobilitate urbană a devenit un loc al mizeriei, al improvizațiilor și al abandonului. Pereții au fost acoperiți cu graffiti, elementele metalice au dispărut, iar infrastructura rulantă a fost distrusă bucată cu bucată. La doar câțiva ani după inaugurare, investiția de milioane de euro ajunsese într-o stare care nu mai permitea utilizarea sa. Cu toate acestea, proiectul nu a fost repus în funcțiune, dar nici dezafectat la timp. A rămas ani de zile blocat între neglijență, birocrație și lipsă de decizie.

Unul dintre cele mai importante detalii ale acestui caz este faptul că recepția investiției nu a fost realizată niciodată. Situația este similară cu problemele apărute în cazul Pasajului Basarab, proiect de infrastructură majoră din București care a trecut, la rândul său, prin blocaje administrative și dispute între autorități și constructori. În cazul trotuarului rulant, disputa dintre Primăria Capitalei și constructorul Astaldi a contribuit la abandonarea proiectului. În lipsa recepției, investiția a rămas într-o zonă incertă din punct de vedere administrativ. Fără recepție clară, fără proprietar administrativ efectiv și fără responsabilitate asumată pentru mentenanță, trotuarul rulant a fost lăsat să se degradeze. Autoritățile au încercat de două ori să realizeze recepția, în 2015 și în 2018, însă demersurile nu au fost finalizate. Pentru aducerea instalațiilor la standardele necesare ar fi fost nevoie de noi investiții. În loc ca problema să fie rezolvată rapid, proiectul a fost lăsat în așteptare, iar degradarea a continuat până în punctul în care recuperarea a devenit imposibilă.

„Un focar de mizerie. Nu mai poate fi salvat”

În prezent, autoritățile afirmă că trotuarul rulant nu mai poate fi salvat. Accesul în zonă este blocat cu garduri de tablă, însă imaginile din interior arată un spațiu complet distrus. Instalațiile care odinioară ar fi trebuit să transporte mii de persoane pe oră sunt dezmembrate. Geamurile sunt sparte, componentele lipsesc, elementele tehnice au fost furate sau distruse, iar pasajul a devenit un focar de mizerie. Reprezentanții administrației au transmis că, din cauza defecțiunilor repetate și a lipsei de mentenanță, trotuarul rulant a fost scos definitiv din funcțiune încă din 2014. De atunci, a rămas abandonat, vandalizat și degradat.

Concluzia autorităților este categorică: obiectivul nu mai poate fi salvat și va fi dezafectat. Această decizie marchează sfârșitul unuia dintre cele mai vizibile exemple de investiție publică ratată din București. Nu este vorba doar despre un pasaj pietonal distrus, ci despre o investiție plătită din bani publici care nu a produs beneficiile promise. Investiția inițială a fost de 11 milioane de lei, echivalentul a aproximativ 2,5 milioane de euro. Pentru o infrastructură care a funcționat doar câteva luni, costul este uriaș. Banii publici au fost cheltuiți pentru echipamente, lucrări, structuri, instalații și amenajări care astăzi nu mai pot fi folosite.

În plus, dezafectarea va presupune, la rândul ei, costuri suplimentare. Acesta este unul dintre cele mai grave efecte ale abandonului administrativ: nu doar că investiția inițială se pierde, dar statul sau autoritatea locală ajunge să plătească din nou pentru demontare, curățare, refacere sau reconfigurare urbană. În loc să fie o infrastructură utilă pentru cetățeni, trotuarul rulant a devenit o povară administrativă și financiară. Bucureștiul rămâne fără proiect, fără beneficiu public și cu milioane de euro pierdute. Potrivit reprezentanților administrației, pasajul pietonal a fost realizat odată cu Pasajul Basarab, însă lipsa pazei și a mentenanței l-a adus într-un stadiu de degradare care nu mai permite utilizarea.

Cătălin Aflat, directorul Direcției Investiții din cadrul Primăriei București, a transmis că expertiza realizată arată necesitatea înlăturării totale a trotuarului rulant. Cu alte cuvinte, soluția nu mai este repararea, ci demolarea și eliberarea zonei. Această decizie vine în contextul lucrărilor începute la Pasajul Basarab. Primăria Municipiului București a anunțat mobilizare pe șantier și lucrări desfășurate în două sau chiar trei schimburi, cu un termen estimat de finalizare de șapte luni. Rămâne de văzut ce soluție va fi aplicată pentru circulația pietonală între Gara Basarab și Gara de Nord după dezafectarea trotuarului rulant.

Cazul trotuarului rulant dintre Gara Basarab și Gara de Nord arată că investițiile publice nu se termină la tăierea panglicii. Orice infrastructură are nevoie de administrare, pază, întreținere, recepție legală, buget pentru mentenanță și responsabilitate clară. Fără aceste elemente, chiar și proiectele moderne pot deveni rapid ruine. În București, problema este cu atât mai gravă cu cât orașul are nevoie de infrastructură funcțională, sigură și adaptată nevoilor oamenilor. Trotuarul rulant putea fi o soluție utilă pentru persoane în vârstă, călători cu bagaje, navetiști, turiști și persoane cu mobilitate redusă. În schimb, a devenit un exemplu de risipă. Este o lecție despre cum nu trebuie gestionate investițiile publice: fără recepție, fără pază, fără întreținere, fără responsabilitate clară și fără intervenție rapidă atunci când apar probleme.

Foto: Libertatea

Sursă: Libertatea

Sorin și Mihaela Grindeanu construiesc o casă de aproape 700 de metri pătrați în comuna Dumbrăvița, de lângă Timișoara. Autorizația de construire a fost emisă într-o singură zi, iar documentul a fost ridicat de la primărie de Adrian Cionca, dezvoltator imobiliar și membru PSD, apropiat al familiei Grindeanu. Ulterior, familia liderului PSD a fost amendată cu 2.000 de lei pentru neefectuarea recepției lucrărilor în termenul legal.

Noua casă construită de familia lui Sorin Grindeanu în comuna Dumbrăvița, una dintre cele mai dezvoltate localități de la marginea Timișoarei, a intrat în atenția publică după apariția unor informații privind rapiditatea cu care a fost emisă autorizația de construire, persoana care a ridicat documentul de la primărie și sancțiunea aplicată ulterior de administrația locală.

Potrivit documentelor analizate în spațiul public, Sorin Grindeanu, președintele Camerei Deputaților, și soția sa, Mihaela Grindeanu, construiesc în Dumbrăvița o casă cu o suprafață de 691 de metri pătrați. Proiectul a fost realizat de Addicted Evolution SRL, firmă cunoscută anterior ca Nordis Arhitectură, iar execuția lucrărilor a fost atribuită societății Stoian Construct SRL. Cazul ridică mai multe întrebări de interes public: cum a fost posibilă emiterea autorizației de construire de pe o zi pe alta, dacă a fost sau nu achitată o taxă de urgență, de ce autorizația a fost ridicată de un apropiat al familiei Grindeanu și cum s-a ajuns la amenda aplicată de Primăria Dumbrăvița.

După vânzarea casei din comuna Giroc, familia Grindeanu a început demersurile pentru ridicarea unei noi locuințe în Dumbrăvița. Terenul are o suprafață de 1.420 de metri pătrați și se află într-o zonă rezidențială căutată din apropierea Timișoarei. Potrivit actelor de carte funciară și imaginilor de arhivă disponibile public, pe terenul respectiv se afla anterior o casă veche de aproximativ 180 de metri pătrați, din vatra veche a comunei Dumbrăvița. Imobilul a fost demolat în 2021, înainte ca familia Grindeanu să cumpere terenul. Noua construcție autorizată are regim de înălțime subsol parțial, parter și etaj, cu garaj anexă și împrejmuire. Valoarea lucrărilor a fost estimată în documentele de autorizare la 971.638 de lei, adică aproximativ 200.000 de euro.

Înaintea construirii noii case din Dumbrăvița, Sorin Grindeanu a deținut, încă din anul 2007, o casă în comuna Giroc, aflată tot la marginea Timișoarei. Potrivit declarațiilor de avere publicate anterior secretizării acestora ca urmare a deciziei Curții Constituționale, liderul PSD a încheiat în 2022 o promisiune de vânzare-cumpărare pentru această casă. Prețul stabilit a fost de 450.000 de euro, urmând să fie achitat în două tranșe. Prima tranșă, de 220.000 de euro, trebuia plătită până la finalul anului 2023. Potrivit informațiilor apărute în presă, până la sfârșitul anului 2022 cumpărătorul achitase deja 130.000 de euro, iar tranzacția a fost finalizată prin contract de vânzare-cumpărare în aprilie 2026. Această succesiune de tranzacții imobiliare este relevantă în contextul în care Sorin Grindeanu este unul dintre cei mai influenți lideri politici ai momentului, iar patrimoniul demnitarilor rămâne un subiect de interes public.

Autorizație de construire emisă într-o singură zi

Unul dintre cele mai discutate aspecte ale cazului este viteza cu care a fost emisă autorizația de construire pentru casa familiei Grindeanu. Potrivit documentelor consultate, cererea de eliberare a autorizației a fost depusă pe 29 mai 2023, iar autorizația a fost emisă o zi mai târziu, pe 30 mai 2023. Pe site-ul Primăriei Dumbrăvița, autorizația figura inițial cu statusul „redactată – la semnat”, la fel ca alte documente din aceeași perioadă. Primarul comunei, Horia Bugarin, a explicat însă că autorizația era semnată și ridicată de mult timp, iar statusul de pe site ar fi putut rămâne neactualizat dintr-o eroare administrativă. În mod obișnuit, potrivit declarațiilor primarului, termenul mediu pentru eliberarea unei autorizații de construire la Dumbrăvița este de aproximativ 30 de zile. În cazul autorizațiilor de urgență, eliberarea poate fi mai rapidă, dacă este achitată taxa specială. Problema este că, în cazul autorizației pentru casa familiei Grindeanu, documentul analizat nu menționează explicit plata unei taxe de urgență. Primarul Horia Bugarin a declarat că „probabil” o astfel de taxă a fost achitată, dar a precizat că primăria nu are o evidență separată pentru aceste situații.

Autorizația de construire pentru casa familiei Grindeanu a fost ridicată de la Primăria Dumbrăvița de Adrian Cionca, dezvoltator imobiliar, membru PSD și apropiat al familiei Grindeanu. Cionca a declarat că a ridicat documentul la rugămintea lui Sorin Grindeanu, pe care îl consideră prieten de familie. Acesta a susținut că nu vede nimic ilegal în faptul că a ridicat autorizația pentru un prieten și a afirmat că, fiind activ în domeniul imobiliar, a mai ridicat autorizații și în alte situații. Întrebat dacă a avut procură sau împuternicire pentru ridicarea documentului, dezvoltatorul a lăsat de înțeles că nu ar fi fost nevoie, deoarece era cunoscut la nivelul comunei Dumbrăvița și relația sa cu familia Grindeanu era cunoscută. Acest detaliu ridică, la rândul său, întrebări privind procedurile administrative interne și modul în care primăriile eliberează documente oficiale către persoane care nu sunt titularii direcți ai actelor.

Numele lui Adrian Cionca este relevant și prin prisma unor conexiuni anterioare de afaceri. Potrivit informațiilor publice, Cionca, soția lui Sorin Grindeanu și nepotul lui Marcel Ciolacu au fost asociați într-un proiect imobiliar. Aceste legături nu indică automat o încălcare a legii, însă ele sunt importante pentru înțelegerea rețelelor de relații personale, politice și economice din jurul unor lideri importanți ai PSD. Într-un stat democratic, astfel de informații sunt de interes public, mai ales atunci când vizează persoane aflate în funcții înalte și proiecte imobiliare de valoare semnificativă.

În jurul acestui caz au apărut și opinii contradictorii privind durata obișnuită de emitere a autorizațiilor la Dumbrăvița. Consiliera PSD Alina Sperlea, fostă candidată la Primăria Dumbrăvița, a declarat că, în multe cazuri, termenele de eliberare ajung la patru, cinci sau chiar șase luni. Aceasta a susținut că au existat persoane care au dorit să achite taxă de urgență, dar nu le-a fost încasată. Ulterior, Sperlea a precizat că taxa de urgență ar fi fost reintrodusă și că valoarea acesteia este de 2.000 de lei pentru persoane fizice. Întrebată despre autorizația emisă pentru familia Grindeanu, aceasta a spus că, dacă documentul a fost eliberat de pe o zi pe alta, nu înseamnă automat că este vorba despre o ilegalitate. Totuși, a subliniat diferențele mari dintre durata de soluționare a unor dosare și rapiditatea observată în acest caz. Arhitecți consultați pe această temă au arătat că legea nu interzice emiterea unei autorizații într-o singură zi, însă o asemenea situație este considerată improbabilă, chiar și în regim de urgență, care permite, de regulă, eliberarea în termen de câteva zile.

Un alt element important al cazului este amenda aplicată de Primăria Dumbrăvița familiei Grindeanu. Autorizația de construire emisă pe 30 mai 2023 prevedea o durată de execuție a lucrărilor de 24 de luni, calculată de la data începerii efective a lucrărilor. Potrivit răspunsului Primăriei Dumbrăvița, familia Grindeanu a anunțat pe 12 octombrie 2023 că lucrările vor începe pe 16 octombrie 2023. În aceste condiții, valabilitatea autorizației a fost menținută până la data de 16 octombrie 2025. Cu o lună înainte de expirarea autorizației, pe 16 septembrie 2025, a fost solicitată regularizarea taxei pentru eliberarea autorizației de construire și a fost anunțată finalizarea lucrărilor. Potrivit primăriei, după finalizarea lucrărilor, proprietarii ar fi trebuit să solicite efectuarea recepției la terminarea lucrărilor. Pentru că acest lucru nu s-a întâmplat în termenele prevăzute de lege, familia Grindeanu a fost sancționată contravențional cu 2.000 de lei. Primăria a mai precizat că autorizația de construire nu a fost prelungită, iar pentru intabularea construcției trebuie parcursă procedura legală, inclusiv recepția la terminarea lucrărilor.

Cazul noii case a lui Sorin Grindeanu din Dumbrăvița este relevant nu doar prin prisma dimensiunii construcției sau a valorii investiției, ci mai ales prin contextul administrativ și politic. Emiterea unei autorizații de construire într-o singură zi, ridicarea documentului de către un apropiat politic și imobiliar, legăturile anterioare de afaceri și amenda aplicată ulterior creează un tablou care merită analizat în cheia transparenței publice. Pentru cetățenii obișnuiți, autorizațiile de construire pot presupune luni de așteptare, completări de dosare, avize și interacțiuni repetate cu administrația locală. De aceea, atunci când un demnitar important beneficiază de o procedură foarte rapidă, apar întrebări firești privind egalitatea de tratament. În același timp, trebuie subliniat că emiterea rapidă a unei autorizații nu este, în sine, ilegală. Problema este dacă toți cetățenii au acces la același tratament administrativ și dacă procedurile sunt clare, transparente și aplicate uniform.

Fotografii: Inquam Photos / Codrin

Sursă: Libertatea