Acasă Blog Pagina 11

Curtea de Conturi ar fi descoperit prejudiciu de aproape 30 milioane euro la ONJN

Redacția Normedia
-
0
Curtea de Conturi ar fi descoperit prejudiciu de aproape 30 milioane euro la ONJN

Un raport de audit al Curții de Conturi indică abateri majore la Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, instituția care autorizează, monitorizează și controlează piața jocurilor de noroc din România. Potrivit informațiilor apărute în spațiul public, prejudiciul estimat depășește 149 de milioane de lei, echivalentul a aproape 30 de milioane de euro, iar inspectorii au sesizat organele de anchetă penală.

Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc intră din nou în centrul unei controverse majore, după ce un raport al Curții de Conturi ar fi identificat abateri semnificative în activitatea instituției pentru anul 2024. Potrivit informațiilor prezentate pe surse, auditorii au constatat taxe de autorizare nedeclarate, neîncasate sau neachitate, diferențe între raportările operatorilor la ONJN și declarațiile fiscale depuse la ANAF, lipsa unor verificări obligatorii și deficiențe în monitorizarea jocurilor de noroc tradiționale și online. Prejudiciul total calculat de Curtea de Conturi ar fi de 149.479.297 lei, adică aproape 30 de milioane de euro. Întrucât raportul ar indica posibile fapte sancționate de legea penală, instituția de audit a sesizat organele de anchetă. Cazul este cu atât mai important cu cât ONJN este autoritatea care ar trebui să supravegheze o industrie cu rulaje uriașe, impact social major și risc fiscal ridicat. Jocurile de noroc, în special cele online, presupun fluxuri financiare mari, raportări lunare, taxe de autorizare, sisteme informatice conectate la servere de monitorizare și obligații stricte pentru operatorii licențiați.

Potrivit informațiilor din raport, Curtea de Conturi ar fi ajuns la o concluzie contrară în urma auditului de conformitate, ceea ce înseamnă că abaterile identificate au fost considerate semnificative și generalizate. Auditorii ar fi verificat modul în care ONJN și-a îndeplinit atribuțiile legale privind autorizarea, monitorizarea, supravegherea și controlul operatorilor de jocuri de noroc. De asemenea, ar fi fost analizată activitatea finanțată integral din venituri proprii, inclusiv zona privind promovarea principiilor de joc responsabil. Concluziile sunt severe: instituția nu ar fi verificat corespunzător realitatea și exactitatea raportărilor lunare ale operatorilor, nu ar fi analizat datele stocate pe serverele în oglindă și pe serverele de siguranță, nu ar fi verificat modificările software realizate după autorizare și nu ar fi emis înștiințări de plată pentru anumite contribuții datorate de operatori. Cu alte cuvinte, exact instituția care trebuia să controleze piața ar fi funcționat, potrivit raportului, cu deficiențe grave de monitorizare.

Taxe de autorizare nedeclarate și neachitate

Una dintre cele mai importante constatări vizează diferențele de taxe de autorizare. Auditorii ar fi identificat o diferență estimată de 116.019.510 lei în cazul operatorilor de jocuri de noroc de tip slot-machine, sumă care ar fi fost nedeclarată și neachitată după intrarea în vigoare a OUG nr. 82/2023. În plus, în cazul unei societăți comerciale, raportul ar indica o diferență nedeclarată și neachitată de 16.713.371 lei reprezentând taxă de autorizare. În zona pariurilor în cotă fixă și bingo TV, auditorii ar fi constatat că 10 operatori din totalul de 20 aveau diferențe de taxă de autorizare lunară nedeclarată, în cuantum total de 3.626.440 lei. O altă sumă importantă, de 13.119.976 lei, ar proveni din contribuțiile aferente unui număr de 56.513 aparate autorizate. Cauza principală indicată ar fi faptul că ONJN nu ar fi emis și transmis înștiințările de plată către organizatori. Aceste sume arată că problema nu este una punctuală, ci una sistemică. Dacă raportările lunare nu sunt verificate, dacă taxele nu sunt calculate corect și dacă instituția nu transmite la timp obligațiile de plată, statul pierde bani, iar operatorii care respectă legea ajung dezavantajați în fața celor care declară incomplet sau întârzie plata.

Un alt punct sensibil al raportului vizează diferențele dintre sumele declarate de operatori la ONJN și cele declarate la ANAF prin declarațiile fiscale. Aceste diferențe sunt importante deoarece arată că instituțiile statului dețineau date care puteau fi comparate, dar mecanismul de verificare nu ar fi funcționat eficient. În cazul SC MANEX COMPANY SRL, raportul ar arăta că totalul sumelor declarate la ONJN a fost de 9.800.365 lei, în timp ce declarațiile 100 privind obligațiile de plată la bugetul de stat indicau 18.196.514 lei. Echipa de audit ar fi calculat o taxă totală de autorizare datorată de 28.673.718 lei, din care ar fi fost plătiți 11.960.347 lei. Diferența nedeclarată și neachitată ar fi de 16.713.371 lei.  Diferențe ar fi fost identificate și la alți operatori, precum MAXWIN SLOTS SRL, SUPERBET RETAIL SA, VITMESTIL GAMES SRL și PROFESSIONAL DOUBLE GAMES SRL. În aceste cazuri, auditorii ar fi comparat declarațiile depuse la ONJN cu obligațiile raportate către ANAF, constatând necorelări relevante. Aceste date ridică o întrebare evidentă: de ce nu au fost folosite automat informațiile din sistemele ANAF pentru verificarea raportărilor către ONJN? Într-o piață digitalizată și cu fluxuri financiare mari, instituțiile statului ar trebui să poată identifica rapid diferențele dintre raportări.

Raportul ar atrage atenția și asupra monitorizării jocurilor de noroc la distanță. Operatorii online au obligația de a asigura accesul la servere în oglindă, servere de siguranță și servere centrale, astfel încât autoritățile să poată verifica activitatea în timp real sau aproape în timp real. Potrivit auditului, reprezentanții ONJN ar fi certificat, prin minute semnate cu ocazia relicențierii operatorilor, îndeplinirea condițiilor legale privind accesul securizat și neîntrerupt la aceste servere. Totuși, raportul ar indica faptul că Oficiul nu ar fi analizat și valorificat datele disponibile și nu ar fi cunoscut dacă operatorii au efectuat modificări software după autorizare. Această problemă este gravă deoarece jocurile online depind de sisteme informatice. Dacă modificările software nu sunt monitorizate, dacă datele de pe servere nu sunt analizate și dacă rapoartele obligatorii nu sunt verificate, riscul de manipulare a rezultatelor, de raportare incorectă a veniturilor sau de favorizare a unor plăți suspecte crește semnificativ.

Plăți repetate de peste 15.000 de euro către anumiți jucători

Unul dintre cele mai sensibile elemente ale raportului se referă la plăți multiple peste 15.000 de euro către anumiți jucători, repetate de zeci de ori într-o singură zi. Potrivit informațiilor citate, auditorii ar fi identificat cazuri în care unii jucători au primit plăți de 40 sau chiar 58 de ori într-o zi, cu valori totale de ordinul sutelor de mii sau milioanelor de euro. Raportul ar considera aceste situații drept riscuri majore care impuneau verificări urgente din partea ONJN. Astfel de plăți repetate pot ridica suspiciuni privind manipularea rezultatelor jocurilor, raportarea veniturilor, acordarea de câștiguri neobișnuite sau posibile mecanisme de evitare a unor obligații fiscale. Auditorii ar fi estimat chiar un risc potențial de diferență de taxă de autorizare nedeclarată de până la 2,1 miliarde lei în anul 2024, în cazul în care astfel de riscuri s-ar confirma prin verificări extinse. Este important de subliniat că această sumă reprezintă un risc potențial indicat în contextul raportului, nu prejudiciul deja stabilit. Prejudiciul calculat în urma auditului este de 149,47 milioane lei.

Raportul ar mai indica lipsa unor declarații lunare în aplicația MFiles, sistemul utilizat pentru gestionarea documentelor depuse de operatori. Pentru jocurile de noroc la distanță, ar fi fost menționate declarații lipsă în cazul TOTAL BET ONLINE SRL pentru lunile ianuarie, februarie, martie, aprilie și mai 2024, precum și în cazul TSG Interactive PLC pentru luna septembrie 2024. În zona operatorilor de tip slot-machine, auditorii ar fi identificat 42 de cazuri cu declarații lipsă. Lista include mai multe societăți comerciale, printre care KEOPS SERV SRL, ALMA SUPER GAMES SRL, CARDINAL ENTERTAINMENT SRL, MAXWIN SLOTS SRL, SUPERBET RETAIL SA, SPIN GAMES SRL, TAXAR GAMES SRL și altele. Declarațiile lunare sunt esențiale pentru calculul taxelor, pentru monitorizarea activității și pentru verificarea respectării obligațiilor legale. Lipsa lor ar fi trebuit să declanșeze rapid verificări, notificări și, după caz, sancțiuni.

Potrivit surselor citate, prejudiciul ar fi imputat fostei conduceri a ONJN, pe motiv că instituția nu ar fi monitorizat și controlat corespunzător activitatea organizatorilor de jocuri de noroc în anul 2024. Acuzația centrală nu este doar că operatorii ar fi declarat sau plătit incomplet, ci că autoritatea publică responsabilă nu ar fi acționat pentru a identifica, corecta și sancționa aceste situații. Într-o piață reglementată, inacțiunea autorității poate avea efecte la fel de grave ca încălcarea directă a regulilor de către operatori. Dacă raportul Curții de Conturi va fi confirmat și valorificat de organele de anchetă, cazul poate deveni unul dintre cele mai importante dosare privind administrarea pieței jocurilor de noroc din România.

Sursă: Mediafax

Cristian Burci scapă de dosarul Romvag Caracal prin prescripție. Instanța confiscă peste 2,6 milioane de euro

Redacția Normedia
-
0
Cristian Burci scapă de dosarul Romvag Caracal prin prescripție. Instanța confiscă peste 2,6 milioane de euro

Curtea de Apel București a încetat procesul penal față de omul de afaceri Cristian Burci în dosarul Romvag Caracal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Decizia nu este definitivă, iar instanța a dispus confiscarea specială a unor sume importante, inclusiv peste 2,6 milioane de euro de la Burci. Cazul readuce în prim-plan problema marilor dosare economice care se sting în instanțe după ani de judecată.

Un nou dosar economic de mare amploare ajunge la un final penal controversat, după ani de anchetă și judecată. Curtea de Apel București a dispus încetarea procesului penal față de omul de afaceri Cristian Burci, patronul ziarului „Adevărul”, în dosarul Romvag Caracal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Hotărârea nu este definitivă și poate fi atacată cu apel. Dosarul Romvag Caracal a fost unul dintre cazurile importante instrumentate de DIICOT, cu un prejudiciu estimat inițial la aproape 33 de milioane de euro. Cristian Burci fusese trimis în judecată în aprilie 2022, fiind acuzat de mai multe infracțiuni economice, printre care gestiune frauduloasă, delapidare cu consecințe deosebit de grave, complicitate la delapidare și spălare de bani. Prin decizia pronunțată la 1 iulie 2026, Curtea de Apel București a constatat însă că răspunderea penală s-a prescris pentru mai multe acuzații.

În același timp, instanța a dispus achitarea lui Cristian Burci pentru două capete de acuzare: instigare la evaziune fiscală în formă continuată și constituirea unui grup infracțional organizat, pentru intervalul 2013-2015. Totodată, avocata Elena Radu, cunoscută public și pentru implicarea în contestarea anulării alegerilor prezidențiale din 2024 în numele lui Călin Georgescu, a fost achitată în același dosar pentru acuzația de gestiune frauduloasă în formă continuată.

Potrivit minutei instanței, procesul penal față de Cristian Burci a fost încetat pentru mai multe infracțiuni, ca urmare a prescripției. Este vorba despre acuzații de gestiune frauduloasă în formă continuată, complicitate la delapidare cu consecințe deosebit de grave, spălare de bani în formă continuată și delapidare cu consecințe deosebit de grave. În limbaj juridic, încetarea procesului penal prin prescripție nu echivalează cu o achitare pe fond. Instanța nu mai analizează până la capăt vinovăția penală pentru acele fapte, deoarece termenul în care statul putea trage persoana la răspundere penală a expirat. Aceasta este una dintre cele mai sensibile probleme ale justiției penale românești din ultimii ani: dosare complexe, cu prejudicii mari, ajung să fie închise nu pentru că acuzațiile sunt infirmate pe fond, ci pentru că timpul procesual s-a scurs. În cazul de față, instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de Ministerul Finanțelor Publice, prin ANAF. Cu alte cuvinte, recuperarea prejudiciului urmează să fie tranșată separat, în fața instanței civile, dacă partea civilă va continua demersurile în termenul legal.

Deși procesul penal a fost încetat pentru o parte importantă a acuzațiilor, Curtea de Apel București a dispus confiscarea specială a unor sume importante. În cazul lui Cristian Burci, instanța a decis confiscarea a 2.643.509 euro, la cursul BNR de la data punerii în executare a măsurii, și a sumei de 258.408,44 lei. De asemenea, instanța a dispus confiscarea unor sume și de la alți inculpați din dosar: peste 1 milion de euro de la Alin-Cătălin Drinceanu și 258.408,44 lei de la Vilson Stancu. Totodată, Curtea a menținut sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, ale lui Cristian Burci, până la concurența unor sume menționate în hotărâre, în vederea reparării pagubelor, executării confiscării speciale și acoperirii cheltuielilor judiciare.

Această soluție arată complexitatea dosarului: pe de o parte, răspunderea penală pentru anumite acuzații nu mai poate fi angajată din cauza prescripției; pe de altă parte, instanța a considerat necesară confiscarea unor sume importante și menținerea unor măsuri asigurătorii.

Dosarul civil rămâne deschis

Un element important al deciziei este faptul că acțiunea civilă formulată de ANAF a fost lăsată nesoluționată. Aceasta înseamnă că partea civilă are posibilitatea să se adreseze instanței civile pentru recuperarea prejudiciului. Potrivit minutei, măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor unor inculpați în vederea reparării prejudiciului solicitat de Ministerul Finanțelor Publice – ANAF pot înceta de drept dacă partea civilă nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Această etapă este esențială. În marile dosare economice, problema nu este doar condamnarea penală, ci și recuperarea efectivă a prejudiciului. Statul român a avut, de-a lungul timpului, dificultăți majore în recuperarea banilor din dosarele de corupție, delapidare, evaziune fiscală sau spălare de bani. Chiar și atunci când instanțele dispun confiscări sau despăgubiri, executarea efectivă poate dura ani de zile.

Cazul Romvag Caracal ridică și o problemă procedurală importantă. Potrivit informațiilor publicate anterior, procesul s-ar fi prescris după ce judecătorul din complet a fost schimbat prin măsuri administrative ale Colegiului de Conducere al Curții de Apel București. Înlocuirea unui judecător într-un dosar complex poate duce, în anumite situații, la reluarea cercetării judecătorești, ceea ce prelungește semnificativ durata procesului. În dosarele economice complexe, timpul este un factor decisiv. Audierile, administrarea probelor, expertizele, schimbările de complet, contestațiile și termenele succesive pot împinge cauza până la limita prescripției. Iar atunci când prescripția intervine, statul pierde posibilitatea de a obține o soluție penală pe fond pentru anumite acuzații. Aceasta nu este doar o problemă tehnică a instanțelor. Este o problemă de încredere publică. Atunci când dosare cu prejudicii de zeci de milioane de euro se închid prin prescripție, cetățenii percep sistemul judiciar ca fiind incapabil să ducă marile cauze la capăt.

Dosarul Romvag Caracal a vizat presupuse fapte economice cu prejudiciu estimat la aproape 33 de milioane de euro. Compania Romvag Caracal, cunoscută cândva pentru producția de material rulant, a ajuns în centrul unei anchete privind modul în care ar fi fost administrate activele și resursele societății. Cristian Burci a fost trimis în judecată în 2022, la aproximativ șase ani după ce fusese reținut pentru scurt timp în faza de anchetă. Între momentul declanșării anchetei și soluția de la Curtea de Apel București au trecut ani importanți, perioadă în care dosarul a acumulat termene, proceduri și schimbări judiciare. Tocmai această durată ridică întrebarea centrală: cum poate statul să gestioneze eficient dosarele economice de mare complexitate, astfel încât ele să nu fie pierdute prin simpla trecere a timpului?

Prescripția, problema care a lovit marile dosare

În ultimii ani, prescripția a devenit una dintre principalele cauze prin care dosare importante s-au închis fără o soluție penală definitivă pe fond. Modificările legislative, deciziile Curții Constituționale și interpretările instanțelor au afectat numeroase cauze aflate pe rol. Pentru public, prescripția este greu de acceptat, mai ales în dosare cu prejudicii mari. Din perspectiva dreptului penal, prescripția este o instituție legală: statul are un termen în care trebuie să tragă o persoană la răspundere, iar dacă nu o face în timp util, acțiunea penală se stinge. Din perspectiva societății, însă, fiecare dosar prescris pare o înfrângere a sistemului. În cazul Romvag Caracal, impresia publică este cu atât mai puternică deoarece instanța a dispus totuși confiscarea unor sume importante. Această combinație, prescripție penală și confiscare specială, transmite un mesaj juridic complicat: procesul penal nu mai poate continua pentru anumite fapte, dar anumite efecte patrimoniale rămân relevante.

Decizia Curții de Apel București nu se rezumă la prescripție. Instanța a pronunțat și achitări. Cristian Burci a fost achitat pentru instigare la evaziune fiscală în formă continuată și constituirea unui grup infracțional organizat, pentru intervalul menționat în hotărâre. Elena Radu a fost achitată pentru acuzația de gestiune frauduloasă. Aceste soluții arată că instanța a făcut distincții între acuzații, persoane și probe. În cauzele complexe, nu toate capetele de acuzare au aceeași soartă. Unele pot fi stinse prin prescripție, altele pot duce la achitare, iar altele pot avea consecințe patrimoniale. Important este că hotărârea nu este definitivă. Procurorii, părțile și persoana vătămată au drept de apel în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii. Prin urmare, dosarul poate ajunge în etapa următoare, iar soluția Curții de Apel București poate fi menținută, modificată sau desființată.

Dincolo de numele inculpaților și de particularitățile dosarului, cazul Romvag Caracal vorbește despre o problemă mai largă: incapacitatea sistemului judiciar de a soluționa rapid marile dosare economice. Aceste dosare sunt dificile. Implică expertize financiare, trasee de bani, contracte, societăți comerciale, administratori, active, documente contabile și uneori operațiuni internaționale. Dar tocmai de aceea sistemul ar trebui să aibă mecanisme specializate, termene eficiente și stabilitate a completurilor. Când un dosar de 33 de milioane de euro ajunge la prescripție, întrebarea nu este doar ce au făcut inculpații, ci și ce a făcut statul. Cât de bine au lucrat procurorii? Cât de repede au judecat instanțele? Cât de eficient au fost administrate probele? Cât de mult au contat schimbările de complet? Cât de pregătit este sistemul pentru criminalitate economică sofisticată?

Sursă foto: Digi24

Sursă: G4Media

Cadavrele administrative ale statului român: companii fără activitate, fără angajați și cu sedii fictive, ținute în viață de birocrație și interese politice

Redacția Normedia
-
0
Cadavrele administrative ale statului român: companii fără activitate, fără angajați și cu sedii fictive, ținute în viață de birocrație și interese politice

Statul român deține zeci, posibil sute, de companii inactive, aflate în faliment sau existente doar pe hârtie. Nu produc nimic, nu au angajați, nu au sedii reale și nu aduc niciun beneficiu public. În schimb, consumă timp administrativ, blochează active și arată dimensiunea haosului din patrimoniul statului.

Statul român nu știe exact câte companii deține. Este una dintre cele mai grave concluzii care se desprind din noul episod al campaniei „Statul la Stat”, realizată de Digi24, dedicat companiilor fantomă aflate în proprietatea sau coordonarea statului. Vorbim despre societăți fără activitate, fără angajați, fără sedii reale și, în unele cazuri, fără nicio justificare economică pentru existența lor. Aceste entități pot fi numite, fără exagerare, cadavre administrative. Nu mai au viață economică, nu mai produc valoare, nu mai servesc interesului public, dar continuă să existe în registre, în acte, în proceduri, în litigii și în structuri birocratice. Unele sunt inactive de ani sau chiar de zeci de ani. Altele se află în faliment, dar procedurile de lichidare se târăsc pe termen nedefinit.

Problema este cu atât mai gravă cu cât nimeni nu pare să aibă o evidență completă. Inițial, s-a vorbit despre peste 185 de companii inactive sau fără situații financiare depuse, însă cifra este doar o estimare. În realitate, numărul ar putea fi mai mare, pentru că instituțiile statului nu au o bază de date unică, actualizată și completă privind toate societățile în care statul este acționar, asociat sau coordonator.

Statul care nu știe ce deține

Într-o administrație funcțională, primul pas al reformei este inventarul. Nu poți reforma companiile de stat dacă nu știi câte sunt, ce active au, ce datorii au, cine le conduce, ce statut juridic au și dacă mai desfășoară vreo activitate. În România, acest inventar pare încă neclar. Potrivit informațiilor prezentate de Digi24, Oana Gheorghiu, vicepremier interimar cu atribuții în zona reformei companiilor de stat, a admis că situația nu este limpede. Au existat rapoarte care indicau peste 1.700 de companii, însă nu toate sunt monitorizate prin aceleași mecanisme. Unele intră în zona AMEPIP, altele sunt exceptate, iar altele rămân prinse în structuri administrative vechi. Această fragmentare arată una dintre marile probleme ale statului român: lipsa unei imagini consolidate asupra propriului patrimoniu. Statul are societăți, terenuri, clădiri, active, datorii, participații și companii aflate în diverse stadii juridice, dar nu are o hartă clară a acestora. Fără o asemenea hartă, reforma devine aproape imposibilă. Orice Guvern poate anunța restructurări, eficientizări și comasări, dar dacă datele de bază lipsesc, procesul rămâne blocat în birocrație.

Un exemplu relevant este Societatea de Strategie pentru Piața de Gros, aflată în coordonarea Autorității pentru Administrarea Activelor Statului. Oficial, compania are ca obiect de activitate studierea pieței și sondarea opiniei publice. În realitate, potrivit reportajului Digi24, societatea nu are activitate reală, nu are angajați și nu are un sediu funcțional. La adresa declarată apar hale și clădiri care nu mai au legătură practică cu societatea. Oamenii din zonă nu știu de existența acestei companii. Dincolo de acte, instituția pare să fi dispărut din realitatea economică, dar continuă să existe juridic. Aici apare absurdul administrativ: o companie care nu are activitate trebuie să aibă totuși o adresă. Dacă nu are sediu real, soluția devine una formală: un contract de comodat, o cameră declarată în acte, o adresă folosită doar pentru registru. Astfel, societatea supraviețuiește birocratic, deși nu mai are o funcție economică. Acest model nu este doar ridicol. Este periculos pentru administrație, pentru că produce opacitate. Dacă o companie nu are sediu real, nu are angajați și nu desfășoară activitate, dar rămâne înregistrată în structurile statului, cine răspunde pentru ea? Cine o verifică? Cine decide dacă trebuie lichidată? Cine urmărește dacă mai are active sau datorii?

În mediul privat, o firmă fără activitate poate fi radiată, lichidată sau lăsată în inactivitate fiscală. În cazul statului, lucrurile se complică. Societățile publice sunt legate de ministere, agenții, autorități locale, hotărâri de guvern, litigii, active istorice, proceduri de faliment și responsabilități instituționale împărțite. Rezultatul este un cimitir administrativ: companii care nu mai au nicio utilitate, dar care nu sunt închise. Unele există pentru că nimeni nu și-a asumat decizia. Altele pentru că au litigii nerezolvate. Altele pentru că au active greu de valorificat. Altele pentru că au fost create cândva pentru interese politice sau economice, iar apoi au fost abandonate. În toate cazurile, statul pierde. Pierde timp, pierde control, pierde active și pierde credibilitate. Un stat care nu își poate închide propriile companii inactive transmite un semnal de slăbiciune instituțională.

Societatea Feroviară de Turism, faliment fără final

Un alt exemplu este Societatea Feroviară de Turism, companie de stat intrată în insolvență în 2013 și în faliment în 2018. Deși au trecut ani de la declanșarea procedurilor, lichidarea nu este finalizată. Potrivit informațiilor prezentate în reportaj, societatea este blocată de active greu de vândut, precum un pod de cale ferată dezafectat și cantoane CFR degradate, dar și de litigii, dosare conexe și proceduri penale. Lichidatorul judiciar susține că aceste elemente țin compania în procedură și împiedică închiderea definitivă. Acesta este un alt simptom al statului român: active vechi, degradate, greu de evaluat și greu de valorificat. În loc să fie transformate în bani, în proiecte sau în infrastructură utilă, ele rămân blocate în proceduri. Nimeni nu le cumpără, nimeni nu le folosește, dar nici nu dispar din evidențe. În acest fel, falimentul unei companii de stat poate deveni o procedură fără orizont. Formal, există lichidare. Practic, compania continuă să ocupe spațiu administrativ.

Există mai multe explicații pentru această situație. Prima este birocrația. Închiderea unei companii de stat presupune proceduri, avize, hotărâri, verificări, evaluări, lichidare, soluționarea datoriilor și valorificarea activelor. A doua explicație este lipsa de responsabilitate. Când o companie nu mai produce nimic, dar nici nu creează presiune publică imediată, tentația instituțiilor este să amâne. Nimeni nu câștigă politic din închiderea unei societăți obscure, dar cineva poate pierde dacă apar datorii, nereguli sau active dispărute. A treia explicație este interesul politic. De-a lungul timpului, multe companii de stat au fost folosite pentru numiri, sinecuri, consilii de administrație, funcții onorifice sau control asupra unor active. Chiar și atunci când o companie nu are activitate reală, existența ei poate fi utilă pentru rețele administrative sau politice. A patra explicație este haosul patrimonial. Unele societăți au active greu de identificat sau litigii vechi. Terenuri, clădiri, cantoane, hale, participații și datorii pot transforma lichidarea într-un proces lung și costisitor.

Chiar dacă multe dintre aceste companii nu au angajați și nu desfășoară activitate, ele au un cost. Nu neapărat întotdeauna un cost direct mare, ci un cost instituțional și economic. În primul rând, blochează active. Terenuri, clădiri sau bunuri care ar putea fi valorificate rămân prinse în structuri moarte. În al doilea rând, generează birocrație. Trebuie monitorizate, raportate, verificate, incluse în evidențe sau în proceduri. În al treilea rând, creează opacitate. Cu cât statul are mai multe entități obscure, cu atât este mai greu pentru public să urmărească patrimoniul public. În al patrulea rând, afectează credibilitatea reformei. Când Guvernul vorbește despre eficiență, dar nu știe exact câte companii deține, mesajul reformist devine slab.

Dacă statul vrea cu adevărat să reformeze companiile publice, primul pas trebuie să fie un registru unic al tuturor societăților de stat. Acest registru ar trebui să includă denumirea companiei, acționariatul, instituția tutelară, statutul juridic, numărul de angajați, cifra de afaceri, datoriile, activele, sediul real, componența conducerii și situația litigiilor. Al doilea pas este clasificarea. Companiile strategice trebuie separate de cele comerciale, cele active de cele inactive, cele profitabile de cele falimentare, cele cu potențial de redresare de cele care trebuie lichidate. Al treilea pas este închiderea rapidă a entităților fără activitate și fără justificare publică. Statul nu are niciun motiv să păstreze companii fără angajați, fără sediu și fără obiect real de activitate. Al patrulea pas este valorificarea activelor. Terenurile, clădirile și bunurile trebuie puse în circuit economic, fie prin vânzare, fie prin concesionare, fie prin transfer către proiecte publice utile.

Sursă: Digi24

Deputatul PSD Marian Mina, Audi SQ8 de 120.000 de euro și rate peste veniturile declarate

Redacția Normedia
-
0
Deputatul PSD Marian Mina, Audi SQ8 de 120.000 de euro și rate peste veniturile declarate

Deputatul PSD Marian Mina, liderul organizației PSD Giurgiu, ar fi intrat în atenția publică după ce a fost văzut la Parlament conducând un Audi SQ8, un SUV de lux evaluat la aproximativ 120.000 de euro. Potrivit unei investigații Snoop, parlamentarul susține că mașina este achiziționată prin credit și leasing, însă valoarea ratelor ridică întrebări în raport cu veniturile declarate.

Cazul deputatului PSD Marian Mina readuce în dezbatere o temă sensibilă pentru clasa politică din România: diferența dintre veniturile declarate oficial și nivelul de trai afișat de unii aleși. Lider al PSD Giurgiu și deputat aflat la al doilea mandat parlamentar, Mina a fost surprins folosind un Audi SQ8, un SUV de lux cu valoare estimată la aproximativ 120.000 de euro, potrivit informațiilor publicate de Snoop.

Deputatul susține că mașina este cumpărată printr-un credit bancar și printr-un contract de leasing auto, iar plata ar fi făcută din indemnizația sa de parlamentar. Problema este că, potrivit aceleiași investigații, datoriile asumate pentru automobil ar depăși semnificativ capacitatea financiară aparentă rezultată din declarațiile sale de avere. Snoop notează că ar fi vorba despre un credit de peste 200.000 de lei și un leasing de peste 600.000 de lei. În condițiile în care indemnizația lunară a unui deputat este de aproximativ 11.000-12.000 de lei, iar Marian Mina nu ar declara alte surse de venit, situația ridică întrebări legitime privind sustenabilitatea financiară a unei astfel de achiziții. Mai ales că mandatul parlamentar expiră în decembrie 2028, în timp ce creditul și leasingul ar continua până în 2030.

Cine este Marian Mina

Marian Mina, în vârstă de 49 de ani, este deputat PSD de Giurgiu și președinte al organizației județene PSD. Înainte de actualul mandat parlamentar, acesta a condus Consiliul Județean Giurgiu în perioada 2016-2026. În prezent, ocupă funcția de vicepreședinte al Comisiei pentru Transporturi și Infrastructură din Camera Deputaților. Poziția sa politică nu este una marginală. Mina este un lider județean cu influență în partid, fost șef de consiliu județean și parlamentar cu rol într-o comisie importantă. Tocmai de aceea, orice diferență între veniturile declarate și bunurile folosite în mod curent devine o chestiune de interes public. Într-o democrație funcțională, întrebările privind averea aleșilor nu sunt atacuri personale, ci parte din mecanismul normal de control public. Cetățenii au dreptul să știe dacă persoanele care votează legi, administrează bugete și ocupă funcții publice își pot justifica nivelul de trai.

Potrivit investigației Snoop, Marian Mina ar fi declarat că mașina este cumpărată legal, prin credit și leasing. Deputatul ar fi susținut că nu are nimic de ascuns și că achită ratele din veniturile sale de parlamentar. Întrebat despre valoarea ratei lunare, Mina a refuzat să ofere detalii. Una dintre replicile sale, devenită relevantă pentru tonul dialogului cu presa, a fost: „Vreți să venim cu trotinete?”. Replica arată felul tensionat în care unii politicieni reacționează atunci când sunt întrebați despre bunuri de lux, chiar dacă acestea sunt folosite în legătură directă cu activitatea publică.

Problema nu este că un parlamentar conduce o mașină scumpă. Într-o economie liberă, orice persoană poate cumpăra bunuri de lux dacă are venituri sau resurse care justifică achiziția. Problema apare atunci când mașina este plătită prin rate care, aparent, se apropie sau chiar depășesc veniturile oficiale disponibile. Dacă datele publicate sunt corecte, combinația dintre creditul de aproximativ 200.000 de lei și leasingul de aproximativ 600.000 de lei creează o obligație financiară de circa 800.000 de lei. La această sumă se adaugă costurile de întreținere, asigurare CASCO, revizii și taxe aferente unui SUV de performanță.

Indemnizația anuală a unui deputat este în jur de 135.000 de lei, cu variații în funcție de funcțiile ocupate în comisii sau structuri parlamentare. Chiar și în scenariul unei indemnizații majorate, venitul oficial rămâne limitat în raport cu o datorie auto de sute de mii de lei. Potrivit informațiilor publicate de Snoop, creditul și leasingul ar fi fost contractate pe o perioadă de cinci ani. Mandatul actual al deputatului se încheie însă în decembrie 2028, ceea ce înseamnă că obligațiile financiare ar depăși durata mandatului actual. Această situație este importantă și pentru că Marian Mina este persoană expusă politic. În cazul persoanelor expuse politic, instituțiile financiare trebuie să manifeste prudență suplimentară în analiza riscurilor, tocmai pentru că veniturile și pozițiile publice pot fi influențate de cicluri electorale. Dacă parlamentarul nu va mai obține un mandat după 2028, sursa principală de venit s-ar putea schimba. Tocmai de aceea apare întrebarea: ce garanții au stat la baza aprobării finanțării și cum a fost evaluată capacitatea de plată?

Investigația citată menționează și posibilitatea existenței unui coplătitor. Într-un astfel de scenariu, o altă persoană ar garanta plata ratelor în cazul în care Marian Mina nu ar mai putea să le achite. Existența unui coplătitor nu este ilegală, dar ridică alte întrebări de transparență, mai ales atunci când beneficiarul este un parlamentar și lider politic local. Cine este coplătitorul? Există relații de afaceri, politice sau personale relevante? A existat vreun interes indirect? Sunt întrebări care nu stabilesc vinovății, dar care ar trebui clarificate în spațiul public. Transparența nu este o opțiune pentru aleși. Ea este o obligație morală și democratică. Cu cât funcția publică este mai importantă, cu atât standardul de explicație trebuie să fie mai ridicat.

Împrumutul anterior, o altă piesă din puzzle

Snoop mai notează că Marian Mina ar fi avut, în declarația de avere depusă la începutul mandatului, o datorie de 128.000 de lei către Stelică Panait, fost angajat MAI și consilier al prefectului din Giurgiu. Potrivit informațiilor publicate, acest împrumut ar fi fost stins până în iunie 2025. Și aici apare o întrebare financiară: cum a fost achitat un împrumut apropiat ca valoare de venitul anual al deputatului, în condițiile în care acesta nu ar fi declarat alte surse de venit? Faptul că o datorie este rambursată nu este, în sine, o problemă. Dar atunci când suma rambursată este apropiată de totalul veniturilor declarate într-un an, iar persoana are și cheltuieli curente, situația merită explicată. Declarațiile de avere au rolul de a preveni tocmai astfel de neclarități. Ele nu sunt simple documente administrative, ci instrumente prin care publicul poate verifica dacă evoluția patrimoniului unui demnitar este compatibilă cu veniturile sale legale.

Cazul Marian Mina nu apare izolat. Snoop a relatat anterior și despre alți parlamentari PSD care ar fi folosit mașini de lux ce nu apăreau clar în declarațiile de avere sau pentru care explicațiile oferite au fost incomplete. Au fost menționate cazuri precum Adrian Câciu, Mihai Weber, Răzvan Ciortea și Vlad Drinceanu, fiecare cu propriile explicații privind mașinile folosite. În unele situații, vehiculele ar fi aparținut unor prieteni, firme sau persoane apropiate. În altele, aleșii au promis documente sau clarificări care nu au mai fost prezentate public. Această succesiune de cazuri indică o problemă sistemică: folosirea bunurilor de lux prin intermediul altor persoane, firme sau contracte poate deveni o metodă de evitare a transparenței patrimoniale. Nu toate aceste situații sunt ilegale, dar toate merită analizate din perspectiva integrității publice. Un parlamentar poate folosi o mașină care nu este pe numele său. Însă dacă o folosește constant, dacă vehiculul este parte din stilul său de viață și dacă nu există o explicație clară privind raportul juridic, apare suspiciunea unui beneficiu nedeclarat.

Într-un stat democratic, presa are rolul de a pune întrebări incomode. Întrebarea despre mașina unui parlamentar nu este o curiozitate mondenă, ci o verificare a raportului dintre venituri, datorii și bunuri folosite. În cazul Marian Mina, problema centrală nu este marca automobilului, ci proporția dintre obligațiile financiare și veniturile declarate. Dacă un demnitar susține că plătește un SUV de lux exclusiv din indemnizație, atunci publicul are dreptul să înțeleagă cum este posibil acest lucru. România are nevoie de reguli mai clare privind declararea beneficiilor indirecte. Mașinile folosite constant, indiferent dacă sunt deținute, închiriate, împrumutate sau finanțate prin leasing, ar trebui raportate transparent atunci când sunt utilizate de demnitari.

Articol integral pe SNOOP 

USR propune depolitizarea educației: directorii de școli să fie aleși de consiliile de administrație

Redacția Normedia
-
0
USR propune depolitizarea educației: directorii de școli să fie aleși de consiliile de administrație

Un proiect de lege depus de parlamentarii USR propune descentralizarea concursurilor pentru funcțiile de director și director adjunct din școli. Inițiatorii susțin că măsura ar reduce influența politică a inspectoratelor școlare și ar muta decizia mai aproape de comunitatea educațională, de profesori, elevi și părinți.

USR a depus un proiect de lege care vizează una dintre cele mai sensibile teme din sistemul de educație: modul în care sunt numiți directorii și directorii adjuncți ai unităților de învățământ. Inițiativa legislativă propune ca aceste concursuri să nu mai fie organizate de inspectoratele școlare, ci de consiliile de administrație ale școlilor. Proiectul este semnat de deputații USR Corina Atanasiu, Ciprian Rigman și Vlad Șendroiu și are ca obiectiv declarat depolitizarea conducerii școlilor. Parlamentarii susțin că actualul mecanism menține o influență prea mare a inspectoratelor școlare asupra conducerii unităților de învățământ și că decizia privind managerii școlari ar trebui să fie luată mai aproape de comunitatea care cunoaște direct realitatea din fiecare școală. Dacă proiectul va fi adoptat, directorii și directorii adjuncți ar urma să fie selectați prin concurs organizat la nivelul unității de învățământ, iar numirea s-ar face prin hotărârea consiliului de administrație. Mandatul ar urma să fie de patru ani, iar contractul de management educațional ar fi încheiat direct cu școala, nu printr-un mecanism controlat de inspectoratul școlar.

Funcția de director de școală este una dintre cele mai importante poziții administrative din sistemul educațional. Directorul nu este doar un cadru didactic cu atribuții suplimentare, ci persoana care gestionează resurse, coordonează profesorii, aplică politicile educaționale, comunică cu părinții, colaborează cu autoritățile locale și influențează direct cultura organizațională a școlii. Un director competent poate transforma o școală. Poate atrage proiecte, poate crea parteneriate, poate susține profesorii performanți, poate interveni în cazurile de abandon școlar și poate construi un climat educațional sănătos. În același timp, un director numit pe criterii politice sau de obediență instituțională poate bloca dezvoltarea școlii, poate descuraja inițiativa profesorilor și poate menține o administrație rigidă, orientată mai mult spre raportări decât spre rezultate. Din acest motiv, modul în care sunt selectați directorii are efecte reale asupra calității educației. Nu este doar o procedură birocratică, ci o decizie care influențează viața de zi cu zi a elevilor, profesorilor și părinților.

Inițiatorii proiectului susțin că inspectoratele școlare au devenit, de-a lungul timpului, instituții puternic influențate politic. În multe județe, funcțiile de conducere din inspectorate au fost asociate cu negocieri politice, rețele locale de influență și numiri făcute pe criterii de apartenență sau apropiere de anumite grupuri. În această logică, concursurile pentru directori organizate de inspectorate ar păstra un filtru politic asupra școlilor. Chiar dacă procedurile sunt formale, suspiciunea publică rămâne: cine controlează inspectoratul poate influența și conducerea unităților de învățământ. USR susține că decizia trebuie mutată în interiorul școlii, acolo unde există contact direct cu realitatea educațională. Profesorii, reprezentanții părinților, autoritățile locale și ceilalți membri ai consiliului de administrație ar urma să aibă un rol mai important în alegerea conducerii. Argumentul principal este simplu: o școală ar trebui condusă de o persoană aleasă în raport cu nevoile comunității educaționale, nu impusă printr-un mecanism centralizat la nivel județean.

Ce schimbări propune proiectul

Proiectul de lege prevede ca directorii și directorii adjuncți să fie numiți pentru mandate de patru ani, în urma unui concurs organizat de consiliul de administrație al unității de învățământ. Numirea ar urma să fie făcută prin hotărârea consiliului de administrație, iar contractul de management educațional ar fi încheiat direct cu școala. Această modificare ar schimba raportul de putere dintre inspectorat și unitatea de învățământ. Inspectoratul nu ar mai fi principalul organizator al concursului, iar consiliul de administrație ar deveni actorul central în selecția conducerii școlii. O altă prevedere importantă vizează funcționarea consiliului de administrație. În prezent, în multe școli, directorul este și președintele consiliului de administrație. Inițiativa USR propune ca președintele CA să fie ales prin vot secret, cu majoritatea voturilor membrilor, iar directorul și directorul adjunct să nu mai poată ocupa această funcție. Această schimbare urmărește separarea conducerii executive de organul deliberativ și de supraveghere. Cu alte cuvinte, directorul ar conduce școala din punct de vedere executiv, dar nu ar mai controla și forul care trebuie să îl evalueze, să îl supravegheze și să ia decizii administrative importante.

Una dintre problemele sistemului actual este concentrarea puterii în mâna directorului. Dacă directorul conduce executiv școala și, în același timp, prezidează consiliul de administrație, apare un dezechilibru instituțional. Organul care ar trebui să aibă și rol de control ajunge să fie condus chiar de persoana pe care trebuie să o monitorizeze. Prin propunerea ca președintele CA să fie ales dintre membrii consiliului, dar nu dintre director sau director adjunct, inițiatorii proiectului încearcă să creeze un mecanism de control intern mai clar. Modelul este apropiat de principiul separării între management și supraveghere. Într-o școală modernă, directorul trebuie să aibă autoritate administrativă, dar și responsabilitate. Consiliul de administrație trebuie să fie un spațiu real de decizie, nu o structură formală care validează automat propunerile conducerii. Dacă această separare va funcționa corect, școlile ar putea deveni mai transparente, iar deciziile importante ar putea fi luate printr-un proces mai echilibrat.

Deși proiectul are ca scop depolitizarea educației, descentralizarea nu elimină automat riscul influenței politice. Mutarea concursurilor de la inspectorate către consiliile de administrație poate reduce controlul județean, dar poate crea alte vulnerabilități la nivel local. În unele comunități, consiliile de administrație pot fi influențate de primării, de rețele locale, de grupuri de interese sau de conflicte interne. Dacă regulile nu sunt clare, există riscul ca politizarea de la nivel județean să fie înlocuită cu politizarea de la nivel local. De aceea, reforma trebuie însoțită de garanții procedurale. Concursurile trebuie să fie transparente, criteriile de evaluare trebuie să fie clare, dosarele candidaților trebuie analizate profesionist, iar rezultatele trebuie să poată fi contestate. De asemenea, comisiile trebuie să includă persoane cu expertiză educațională, nu doar reprezentanți administrativi.  Depolitizarea reală nu se face doar prin schimbarea instituției care organizează concursul, ci prin reguli care limitează abuzul, clientelismul și deciziile netransparente.

Ce ar putea câștiga școlile

Dacă proiectul va fi aplicat corect, școlile ar putea câștiga mai multă autonomie. Consiliile de administrație ar putea selecta directori care cunosc specificul unității, provocările elevilor, nevoile profesorilor și relația cu comunitatea locală. O școală rurală cu risc de abandon are nevoie de un anumit tip de leadership. Un liceu tehnologic are alte priorități. O școală de centru urban, cu competiție mare și performanțe ridicate, are alte provocări. Un mecanism centralizat, organizat prin inspectorat, poate rata aceste diferențe. Prin implicarea consiliului de administrație, selecția directorului ar putea deveni mai adaptată contextului local. În teorie, comunitatea școlară ar avea un cuvânt mai greu de spus, iar directorul ar fi mai responsabil față de școală, nu doar față de inspectorat.

Rezultatele slabe la testele internaționale, diferențele mari între mediul urban și rural, abandonul școlar și lipsa de performanță administrativă arată că România are nevoie de o reformă reală a managementului educațional. Nu este suficient să schimbăm manuale, programe sau examene. Școala are nevoie de lideri administrativi competenți, capabili să gestioneze echipe, bugete, proiecte, conflicte și relația cu părinții. Directorul trebuie să fie manager educațional, nu reprezentant informal al unei rețele politice. Aceasta este miza proiectului USR: reducerea dependenței conducerii școlilor de inspectoratele școlare și creșterea rolului comunității educaționale în alegerea directorilor.

Sursă: G4Media

Patru magistrați promovați la Înalta Curte. Nume controversate și dezbaterea despre reforma justiției

Redacția Normedia
-
0
Patru magistrați promovați la Înalta Curte. Nume controversate și dezbaterea despre reforma justiției

Consiliul Superior al Magistraturii a publicat rezultatele concursului de promovare la Înalta Curte de Casație și Justiție. Patru judecători au obținut posturi la instanța supremă, într-un moment în care sistemul judiciar se află sub presiunea reformei, a discuțiilor despre pensiile speciale și a criticilor privind tergiversarea dosarelor.

Promovarea a patru magistrați la Înalta Curte de Casație și Justiție readuce în prim-plan una dintre cele mai sensibile teme publice din România: cine ajunge să judece la cel mai înalt nivel al sistemului judiciar și ce standarde de integritate, transparență și credibilitate trebuie să însoțească o asemenea numire. Potrivit rezultatelor publicate de Consiliul Superior al Magistraturii, doi judecători au promovat la Secția Civilă a ÎCCJ, iar alți doi la Secția Penală. Printre aceștia se află Andreea Ciucă, președinta Curții de Apel Târgu Mureș și lider al Asociației Magistraților din România, Andrei-Cosmin Mitrache, vicepreședinte al Curții de Apel Craiova, Simona-Marina Duvalmă, vicepreședinte al Curții de Apel Ploiești, și Sonia Deaconescu, judecătoare la Curtea de Apel Mureș. În mod obișnuit, un concurs de promovare la instanța supremă ar trebui privit ca o etapă profesională firească în cariera unor magistrați cu experiență. De această dată, însă, numele promovate vin într-un context tensionat: reforma justiției, discuțiile despre pensiile speciale, criticile la adresa tergiversării dosarelor și neîncrederea unei părți a societății în capacitatea sistemului de a se autoreforma.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu este doar o instanță superioară în ierarhia judiciară. Este instanța care stabilește jurisprudență, soluționează cauze de mare importanță și poate influența direcția întregului sistem judiciar. De aceea, promovarea la ÎCCJ nu este o simplă mutare administrativă. Judecătorii de la instanța supremă trebuie să inspire nu doar competență profesională, ci și încredere publică. Încrederea este esențială pentru justiție. Hotărârile judecătorești pot fi respectate într-un stat democratic doar dacă publicul crede că ele sunt pronunțate de magistrați independenți, integri și echilibrați. În acest context, profilul public al magistraților promovați devine relevant. Nu pentru a pune sub semnul întrebării automat competența lor profesională, ci pentru a înțelege ce semnal transmite sistemul judiciar într-un moment în care societatea cere mai multă transparență și responsabilitate.

Andreea Ciucă, lider al AMR și voce critică față de reforme

Unul dintre cele mai discutate nume este judecătoarea Andreea Ciucă, președinta Curții de Apel Târgu Mureș și președinta Asociației Magistraților din România. AMR a avut de-a lungul timpului poziții critice față de o serie de reforme din justiție, față de activitatea DNA și față de desființarea fostei Secții Speciale pentru investigarea magistraților. Din acest motiv, promovarea Andreei Ciucă la Secția Civilă a Înaltei Curți are și o semnificație simbolică. Ea vine într-un moment în care o parte a societății civile și a clasei politice solicită o reformă mai fermă a sistemului judiciar, inclusiv în zona răspunderii magistraților, a duratei proceselor și a regimului pensiilor speciale.

Andreea Ciucă a fost implicată și în discuțiile legate de modificarea legilor justiției, participând la lucrările unui comitet de analiză constituit în contextul reformelor promovate de Guvernul Bolojan. Prezența sa în aceste dezbateri a fost remarcată tocmai pentru poziția critică față de schimbări considerate de alți actori drept necesare pentru modernizarea sistemului. În trecut, numele său a apărut într-un dosar penal instrumentat de fostul PNA, predecesorul DNA. În 2003, Andreea Ciucă a fost acuzată de luare de mită, însă a fost achitată definitiv în 2010 de un complet al Înaltei Curți. Acest aspect trebuie menționat cu precizie: achitarea definitivă înseamnă că, din punct de vedere juridic, nu există o condamnare împotriva sa. Totuși, episodul rămâne parte a biografiei publice a unui magistrat care ajunge acum la instanța supremă.

Andrei-Cosmin Mitrache, promovat la Secția Penală

Judecătorul Andrei-Cosmin Mitrache, vicepreședinte al Curții de Apel Craiova, a obținut un post la Secția Penală a ÎCCJ. În cazul său, atenția publică este atrasă nu de o acuzație care să îl vizeze direct, ci de un episod din familia sa, care a avut impact mediatic și judiciar. Fratele său, avocatul Ion Bogdan Mitrache, a fost condamnat definitiv în 2015 într-un dosar de trafic de influență. Potrivit relatărilor de la acea vreme, acesta ar fi pretins bani unor persoane cărora le-ar fi lăsat impresia că poate interveni pe lângă magistrați, inclusiv invocând relația de rudenie cu fratele său judecător. Presa juridică a consemnat că avocatul Ion Bogdan Mitrache a primit o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare într-un dosar de trafic de influență, după ce cazul a ajuns la Înalta Curte Lumea Justiției.

Este important de subliniat că judecătorul Andrei-Cosmin Mitrache nu a fost condamnat în acel dosar. Faptul că numele său a fost invocat de fratele său în presupuse promisiuni de influență nu echivalează cu o vinovăție juridică. Cu toate acestea, promovarea sa la Secția Penală a instanței supreme poate ridica întrebări de percepție publică, mai ales într-o societate sensibilă la orice suspiciune privind influența în justiție. Pentru sistemul judiciar, nu doar realitatea juridică este importantă, ci și aparența de imparțialitate. Un magistrat poate fi perfect nevinovat din punct de vedere legal, dar instituțiile trebuie să fie conștiente că promovările la vârful ierarhiei judiciare sunt privite printr-o lentilă publică mult mai exigentă.

Sonia Deaconescu și pozițiile publice privind sistemul judiciar

Un alt nume care atrage atenția este Sonia Deaconescu, judecătoare la Curtea de Apel Mureș, promovată la Secția Penală a Înaltei Curți. Ea a fost remarcată în spațiul public prin poziții exprimate pe teme sensibile pentru sistemul judiciar. În 2021, după excluderea fostului judecător Cristi Danileț din magistratură, Sonia Deaconescu a publicat un mesaj critic pe Facebook, fără a-l numi direct, dar interpretat în spațiul public ca referindu-se la acesta. Ulterior, judecătoarea a acordat un interviu în care a apărat pensiile de serviciu ale magistraților și a criticat documentarul Recorder care a readus în atenție problema tergiversării dosarelor până la intervenirea prescripției.

Aceste poziții sunt relevante pentru că arată viziunea unui magistrat asupra propriului sistem. Într-o democrație, magistrații au dreptul la opinii, însă atunci când ajung la instanța supremă, fiecare poziționare publică este analizată în raport cu așteptarea de echilibru, rezervă și imparțialitate. Pensiile speciale ale magistraților rămân una dintre cele mai controversate teme din România. Apărătorii lor invocă independența justiției și statutul constituțional al magistraților. Criticii susțin că sistemul actual a creat privilegii greu de justificat social, mai ales în contextul dezechilibrelor bugetare și al reformelor cerute de societate.

Simona-Marina Duvalmă, promovată la Secția Civilă

Judecătoarea Simona-Marina Duvalmă, vicepreședinte al Curții de Apel Ploiești, a promovat la Secția Civilă a ÎCCJ. Spre deosebire de ceilalți magistrați menționați, numele său nu este asociat în materialele publice analizate cu controverse de aceeași intensitate. Promovarea sa completează tabloul celor patru judecători care vor intra în structura instanței supreme. Secția Civilă a ÎCCJ are un rol major în uniformizarea practicii judiciare, în cauze cu miză patrimonială, administrativă, profesională și instituțională. De aceea, experiența și reputația profesională a judecătorilor promovați rămân esențiale.

Aceste promovări vin într-un moment în care sistemul judiciar se află sub presiune puternică. Documentare, investigații jurnalistice și dezbateri publice au readus în prim-plan probleme precum durata excesivă a proceselor, prescripția în dosare importante, lipsa unei răspunderi reale pentru erori grave și rezistența unei părți a sistemului la reformă. Pe de altă parte, magistrații susțin că independența justiției nu trebuie sacrificată sub presiune politică sau mediatică. Ei avertizează că reformele făcute în grabă pot afecta echilibrul puterilor în stat și pot deschide calea unor ingerințe politice. Între aceste două poziții există însă o zonă în care reforma este nu doar legitimă, ci necesară. Justiția trebuie să rămână independentă, dar independența nu poate fi folosită ca scut împotriva oricărei forme de evaluare, transparență sau răspundere. În același timp, reforma nu trebuie să devină pretext pentru control politic asupra instanțelor.

Promovarea la Înalta Curte nu este doar despre dosare profesionale și punctaje. Este despre încredere. O societate care nu are încredere în instanța supremă ajunge să pună sub semnul întrebării însăși funcționarea statului de drept. De aceea, CSM are o responsabilitate majoră nu doar în organizarea concursurilor, ci și în explicarea criteriilor de promovare. Publicul trebuie să înțeleagă de ce anumiți magistrați ajung la ÎCCJ, ce experiență îi recomandă, cum sunt evaluate eventualele vulnerabilități de imagine și ce garanții există că instanța supremă rămâne un reper de profesionalism și imparțialitate.

Justiția nu poate funcționa doar prin autoritate formală. Are nevoie de credibilitate. Iar credibilitatea se construiește prin transparență, standarde înalte și capacitatea sistemului de a răspunde criticilor fără reflex defensiv. Pentru cetățeni, întrebarea rămâne simplă: promovează sistemul judiciar cei mai potriviți oameni pentru a consolida încrederea în justiție? Răspunsul nu poate fi dat doar de CSM, ci va fi verificat în timp, prin hotărârile pronunțate, prin conduita publică a magistraților și prin felul în care Înalta Curte va răspunde așteptărilor unei societăți care cere nu doar independență, ci și responsabilitate.

Sursă: G4Media

COMUNICAT DE PRESĂ FINALIZARE PROIECT – ,,DIGITALIZAREA SOCIETATII MODPACK SYSTEM S.R.L.”. „PNRR: Fonduri pentru România modernă și reformată!”

Redacția Normedia
-
0
COMUNICAT DE PRESĂ FINALIZARE PROIECT – ,,DIGITALIZAREA SOCIETATII MODPACK SYSTEM S.R.L.”. „PNRR: Fonduri pentru România modernă și reformată!”

COMUNICAT DE PRESĂ FINALIZARE PROIECT   

 ,,DIGITALIZAREA SOCIETATII MODPACK SYSTEM S.R.L.”

„PNRR: Fonduri pentru România modernă și reformată!”

 

SC MODPACK SYSTEM SRL, în calitate de beneficiar, având sediul principal înregistrat în Municipiul Ploiești, Str. Conului, nr. 4, județul Prahova, România, cod de înregistrare fiscală 22213182, reprezentată legal de domnul Valentin-Tiberiu Mălăescu, în calitate de administrator, anunță finalizarea proiectului nr. 475/RUE6368/I3/C9/18.10.2024, intitulat ,,Digitalizarea Societatii Modpack System S.R.L.” acordată:

  • prin Programul Național de Redresare și Reziliență- PNRR
  • Pilonul III-Creștere inteligentă, sustenabilă și favorabilă incluziunii, inclusiv coeziune economică, locuri de muncă, productivitate, competitivitate, cercetare, dezvoltare și inovare, precum și o piață internă funcțională, cu întreprinderi mici și mijlocii (imm-uri) puternice;
  • Componenta C9. Suport pentru sectorul privat, cercetare, dezvoltare și inovare;
  • Măsura de investiții: Investiția I3. Scheme de ajutor pentru sectorul privat.

Valoarea totală a Contractului de finanțare este de 522.615,40 lei, din care valoarea eligibilă din PNRR este în cuantum de 389.908,06 lei, din care valoarea finanțării nerambursabile este de 389.908,06 lei.

Data de începere a proiectului este 01.01.2025 iar data de finalizare a acestuia 31.07.2026, conform Contractului de Finanțare, Cod proiect: 6368.

Obiectivul general al proiectului constă în creșterea capacității companiei MODPACK SYSTEM SRL prin adaptarea la realitățile digitale.

Impactul investiției la nivelul localității a constat atât în îmbunătățirea dezvoltării infrastructurii TIC cât și în adoptarea de soluții IT și noi tehnologii.

Date de contact beneficiar:

SC MODPACK SYSTEM SRL

Reprezentant legal: Valentin-Tiberiu Mălăescu

 Telefon: 0737013942

e-mail: purchase1@modpacksystem.com

 

„Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României” 

„PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană – UrmătoareaGenerațieUE” 

   Website – https://mfe.gov.ro/pnrr/         Facebook –  https://www.facebook.com/PNRROficial/

 

Comunicat de presă privind finalizarea proiectului cu titlul DIGITALIZAREA FIN NEYCON SRL

Redacția Normedia
-
0
Comunicat de presă privind finalizarea proiectului cu titlul DIGITALIZAREA FIN NEYCON SRL

Comunicat de presă privind finalizarea proiectului cu titlul DIGITALIZAREA FIN NEYCON SRL

 

FIN NEYCON SRL anunță finalizarea cu succes a activităților proiectului „DIGITALIZAREA FIN NEYCON SRL”, cod SMIS 334783, finanțat prin Programul Regional Nord-Vest 2021-2027, Prioritatea 1: O regiune competitivă prin inovare, digitalizare și întreprinderi dinamice, Obiectiv specific 1.2: Valorificarea avantajelor digitalizării, în beneficiul cetățenilor, al companiilor, al organizațiilor de cercetare și al autorităților publice, Apel de proiecte: PRNV/2023/121/1. Rolul de autoritate de management al programului este îndeplinit de Agenţia de Dezvoltare Regională Nord-Vest.

LINK COMUNICAT DE PRESĂ: Comunicat de presa privind finalizarea proiectului FIN NEYCON

Proiectul are o valoare totală de 745.279,56 lei, din care 411.857,79 lei reprezintă cofinanţarea nerambursabilă acordată de la Uniunea Europeană, iar 72.680,79 lei reprezintă contribuţia naţională. Obiectivul general al proiectului a fost îmbunătăţirea eficienţei operaţionale a întreprinderii, pentru ca aceasta să devină mai competitivă pe piaţă, să se adapteze la cerinţele economiei digitale şi să contribuie la dezvoltarea economică şi durabilă a regiunii de Nord-Vest prin intermediul digitalizării.

Scopul nostru a fost simplu: să transformăm FIN NEYCON într-o firmă mai modernă, mai rapidă și mai bine pregătită pentru viitorul digital, oferind în același timp servicii mai bune în regiunea Nord-Vest.

În cele 9 luni de implementare, am reușit să introducem cel puţin 7 tehnologii noi în firmă, prin achiziţionarea unor sisteme și programe moderne care ne ajută să ne facem treaba mai rapid și să fim mai buni în ceea ce facem. De asemenea, am pregătit echipa, care a învățat să folosească aceste unelte digitale moderne. Datorită acestor cursuri, estimăm că vom munci mult mai eficient și vom fi cu cel puțin 15% mai productivi în următorii ani. Totodată, am simplificat legătura cu clienții prin crearea de platforme online și sisteme automate, astfel încât oricine colaborează cu noi să primească răspunsuri mai rapide, iar accesul la serviciile noastre să fie doar la un click distanță

Date de contact:
Persoană de contact: Pop Andrei
Telefon: 0746015633
E-mail: office@finneycon.ro

Evaziune uriașă în ridesharing: firme-fantomă, comodat și prejudicii de sute de milioane de lei

Redacția Normedia
-
0
Evaziune uriașă în ridesharing: firme-fantomă, comodat și prejudicii de sute de milioane de lei

Transportul alternativ a devenit una dintre cele mai dinamice piețe urbane din România, dar și una dintre zonele în care statul pierde sume uriașe din taxe și contribuții. Controalele ANAF, anchetele DNA și mărturiile din interiorul industriei arată un mecanism repetat: firme deschise pe termen scurt, șoferi mutați între societăți, contracte de comodat și muncă fără forme legale.

Piața de ridesharing din România, construită în jurul unor platforme precum Uber și Bolt, a schimbat radical mobilitatea urbană în ultimii ani. Pentru milioane de utilizatori, serviciile de transport alternativ au devenit o soluție rapidă, comodă și accesibilă. Dincolo de aplicațiile mobile și de imaginea modernă a industriei, însă, autoritățile au descoperit o realitate mult mai problematică: evaziune fiscală de proporții, firme cu datorii uriașe, muncă nedeclarată și mecanisme prin care prejudiciile devin greu de recuperat.

Datele făcute publice de ANAF în 2025 arată că inspectorii antifraudă au identificat o schemă de evaziune fiscală în domeniul transportului alternativ, cu un prejudiciu estimat la peste 266 milioane de lei la bugetul de stat. Neregulile vizau neplata impozitului pe venit, neplata contribuțiilor obligatorii aferente salariilor și disimularea veniturilor salariale, potrivit informațiilor publicate de Digi Economic.

Într-o altă acțiune, ANAF a anunțat că 128 de companii de ride-sharing ar fi fraudat bugetul de stat cu 175 milioane de lei, prin contracte de comodat, plăți către șoferi și lipsa formelor legale de muncă, potrivit Radio România Actualități. Aceste cifre indică nu doar cazuri izolate, ci o problemă structurală într-un sector care a crescut rapid, dar nu a fost reglementat și controlat suficient de eficient.

O industrie mare, fiscalizată parțial

Persoane din interiorul industriei susțin că statul ar fiscaliza doar o parte redusă din banii generați de transportul alternativ. Estimările vehiculate de șoferi și consultanți implicați în domeniu indică faptul că numai 15-20% din piață ar funcționa prin forme complet fiscalizate, în special prin PFA-uri, unde șoferii își administrează singuri obligațiile fiscale. Restul pieței ar fi dominat de flote administrate prin firme autorizate, unele dintre ele funcționând după un model repetitiv: societățile sunt deschise, rulează încasări timp de câteva luni, acumulează datorii, apoi activitatea este mutată pe alte firme. În unele cazuri, firmele rămân cu datorii către stat, dar fără bunuri executabile. Această practică afectează direct concurența. Șoferii care lucrează legal, prin PFA sau prin forme transparente, sunt dezavantajați în raport cu flotele care nu achită taxele și contribuțiile la același nivel. Într-o piață cu marje mici, neplata obligațiilor fiscale poate deveni un avantaj competitiv incorect.

În transportul alternativ există, în linii mari, două categorii de șoferi. Prima este formată din cei care lucrează pe cont propriu, prin PFA sau alte forme legale, își creează conturile direct pe platforme și își plătesc taxele. A doua categorie este formată din șoferii care activează prin flote, adică prin firme autorizate care gestionează mai multe mașini și mai mulți conducători auto. Problemele apar în cazul unor flote care folosesc firme fără patrimoniu real. Șoferii își folosesc propriile mașini, dar acestea sunt trecute în activitatea firmei prin contracte de comodat. Firma colectează sumele din platforme, reține un comision și redistribuie banii către șoferi, uneori fără fiscalizarea completă a veniturilor și fără contracte de muncă reale.

În momentul în care apar controale sau datorii, firma poate fi abandonată, trecută în insolvență, cesionată către persoane interpuse sau înlocuită cu o altă societate. Șoferii sunt mutați rapid pe o nouă firmă, iar activitatea continuă aproape fără întrerupere. Această mobilitate a firmelor creează o problemă majoră pentru stat: prejudiciul se constată, dar recuperarea banilor devine dificilă, pentru că societățile nu dețin active importante.

Un element central al mecanismului este contractul de comodat. Prin acest contract, șoferul permite firmei să folosească autoturismul său în activitatea de transport alternativ. La nivel teoretic, comodatul poate avea o justificare: permite folosirea unei mașini personale în cadrul unei activități autorizate. În practică, însă, surse din industrie susțin că exact această prevedere a devenit cheia prin care prejudiciile nu mai pot fi recuperate. Mașina nu aparține firmei, ci șoferului. Dacă ANAF constată datorii sau instituie măsuri de executare, firma are foarte puține bunuri în patrimoniu. De multe ori, autoritățile găsesc doar un sediu formal, un laptop sau documente, nu active care să acopere prejudiciul. Aici se află miza reglementării. Dacă flotele ar fi obligate să opereze mașini aflate în proprietate, leasing sau altă formă cu răspundere patrimonială mai clară, statul ar avea o șansă mai mare să recupereze prejudiciile. În forma actuală, contractul de comodat permite separarea activității economice de patrimoniul firmei, ceea ce favorizează firmele-fantomă.

Munca la negru, o altă problemă majoră

Evaziunea fiscală din ridesharing nu se referă doar la veniturile nedeclarate ale firmelor. O componentă importantă este munca fără forme legale. În mai multe controale, autoritățile au constatat că șoferii lucrau fără contracte de muncă sau fără plata contribuțiilor sociale. Această situație are efecte directe asupra oamenilor. Șoferii pot afla abia când au nevoie de servicii medicale că nu figurează ca asigurați. Alții descoperă că perioada lucrată nu contează la pensie sau că nu au protecție socială reală. În spatele aplicațiilor digitale, o parte din industrie funcționează, de fapt, pe mecanisme vechi de muncă nedeclarată. Potrivit datelor publice, în unele controale locale au fost descoperite sute de persoane fără forme legale. Aceste cazuri arată că problema nu este una marginală, ci una care afectează piața muncii, bugetul asigurărilor sociale și concurența dintre operatori.

Dimensiunea problemei a depășit zona strict fiscală. În paralel cu verificările ANAF, au apărut și anchete penale privind firme de transport alternativ și persoane implicate în administrarea acestora. În unele dosare, acuzațiile au vizat evaziune fiscală în formă continuată. Mai grav, investigațiile au atins și zona instituțiilor publice. Au existat suspiciuni privind funcționari care ar fi protejat anumite firme sau ar fi facilitat menținerea acestora în activitate în schimbul unor foloase. Dacă aceste acuzații se confirmă în instanță, problema nu mai este doar una de fiscalizare, ci una de captură instituțională. Un sector reglementat depinde de instituții precum ANAF, ITM, ARR și Ministerul Transporturilor. Dacă aceste instituții nu acționează coordonat, ferm și transparent, firmele care respectă legea sunt penalizate, iar cele care o ocolesc câștigă cotă de piață.

Autoritatea Rutieră Română are un rol important în sistemul de transport alternativ, prin emiterea documentelor necesare pentru șoferi, vehicule și operatori. De aceea, orice suspiciune privind funcționarea ARR are impact direct asupra pieței. Dacă atestatele, copiile conforme sau ecusoanele pot fi obținute prin rețele informale, întreaga reglementare devine fragilă. Transportul alternativ nu poate funcționa corect doar prin declarații ale platformelor sau prin verificări automate. Este nevoie de un lanț instituțional funcțional, în care autorizarea, fiscalizarea și controlul să fie legate între ele. În lipsa unei baze de date integrate între ANAF, ARR, ITM și platforme, firmele problematice pot migra rapid de la o societate la alta, iar șoferii pot continua activitatea fără ca statul să urmărească eficient fluxul banilor.

Uber și Bolt susțin, potrivit răspunsurilor publice transmise în contextul investigațiilor jurnalistice, că își respectă obligațiile legale și transmit date către autorități conform legislației aplicabile. Platformele se definesc, în principal, ca intermediari digitali între pasageri și operatorii autorizați. Această poziție ridică însă o întrebare importantă: cât de mare trebuie să fie responsabilitatea platformelor într-un ecosistem în care banii, cursele, șoferii și firmele sunt vizibile în aplicație? Dacă platformele au date despre curse, încasări și operatori, autoritățile trebuie să poată folosi aceste informații pentru verificări fiscale în timp real. Digitalizarea ar trebui să facă evaziunea mai greu de ascuns, nu mai ușor de organizat.

Problema comodatului a ajuns în dezbaterea politică, însă modificările legislative au întârziat. Un proiect de lege privind transportul alternativ și taximetria a rămas blocat în procedurile parlamentare, iar discuțiile despre eliminarea sau limitarea comodatului durează de ani de zile. Această întârziere favorizează exact mecanismele pe care autoritățile spun că vor să le combată. Dacă instituțiile au identificat vulnerabilitatea, dar legea nu se schimbă, răspunderea devine politică și administrativă. O reformă reală ar trebui să includă eliminarea folosirii abuzive a comodatului, obligații clare privind patrimoniul operatorilor de flotă, verificări ITM și ANAF corelate, raportări automate din platforme, sancțiuni rapide pentru firmele care acumulează datorii și blocarea reautorizării administratorilor implicați în societăți cu prejudicii mari.

Articol integral pe SNOOP 

România, cel mai mare preț la energia electrică din Europa. Lipsa bateriilor de stocare scumpește energia

Redacția Normedia
-
0
România, cel mai mare preț la energia electrică din Europa. Lipsa bateriilor de stocare scumpește energia

România ajunge luni, 29 iunie 2026, în vârful clasamentului european al prețurilor la energia electrică pe piața pentru ziua următoare. În orele de seară, energia trece de 4.200 lei/MWh, pe fondul caniculei, al producției reduse și al lipsei capacităților de stocare. Situația arată una dintre cele mai mari vulnerabilități ale sistemului energetic românesc: avem producție solară importantă în timpul zilei, dar nu avem suficiente baterii pentru a folosi energia când consumul crește.

România se confruntă cu unul dintre cele mai dure episoade de scumpire a energiei electrice din această vară. Luni, 29 iunie 2026, prețul energiei pe Piața pentru Ziua Următoare ajunge la niveluri record pentru Europa, cu vârfuri de peste 4.200 lei/MWh în orele de seară, potrivit datelor citate de Digi24. Prețul mediu zilnic anunțat pentru România este de aproximativ 1.171 lei/MWh, adică în jur de 224 euro/MWh, un nivel care plasează țara noastră peste alte piețe europene. Ungaria se află foarte aproape, în timp ce Bulgaria și Grecia au prețuri mult mai mici pentru aceeași zi. Această diferență nu este doar o anomalie de moment. Ea arată o problemă structurală a sistemului energetic românesc: producția este dezechilibrată pe intervale orare, consumul crește puternic seara, iar energia ieftină produsă ziua nu poate fi păstrată suficient pentru orele de vârf.

Canicula pune presiune pe sistemul energetic

Valul de căldură afectează direct piața energiei. Temperaturile extreme duc la creșterea consumului, mai ales prin folosirea aparatelor de aer condiționat, a sistemelor de răcire și a echipamentelor industriale. În același timp, canicula poate reduce eficiența anumitor capacități de producție. Panourile fotovoltaice produc mult în timpul zilei, dar randamentul lor poate scădea în condiții de temperaturi foarte ridicate. Hidroenergia este afectată de debite mai mici ale râurilor, inclusiv de nivelul redus al Dunării. Centralele convenționale pot avea, la rândul lor, limitări tehnice în perioadele de temperaturi extreme. Astfel, România ajunge într-o situație paradoxală: în anumite intervale din zi, prețul energiei poate coborî semnificativ datorită producției solare, inclusiv a prosumatorilor, dar seara, când soarele dispare și consumul rămâne ridicat, prețul explodează.

Mecanismul este relativ simplu. În timpul zilei, mai ales în intervalele cu soare puternic, România are producție importantă din fotovoltaic. La aceasta se adaugă energia produsă de prosumatori, care injectează surplus în rețea. Când oferta este mare, prețurile scad. Problema apare după-amiaza târziu și seara, când producția solară se reduce rapid, dar consumul rămâne ridicat. În acel moment, sistemul are nevoie de alte surse de energie: hidro, nuclear, gaze, cărbune sau importuri. Dacă aceste surse nu acoperă suficient cererea, România trebuie să cumpere energie din piețele vecine. Iar când mai multe state se confruntă simultan cu temperaturi ridicate și consum mare, energia disponibilă în regiune devine scumpă. Aceasta este una dintre explicațiile pentru care România ajunge să aibă prețuri mult mai mari decât țări apropiate, deși în timpul zilei poate avea surplus de energie.

Lipsa bateriilor de stocare, marea vulnerabilitate

Problema esențială nu este existența energiei solare, ci lipsa capacității de a o stoca. România produce energie ieftină în anumite intervale, dar nu are suficiente baterii de rețea pentru a transfera această energie către orele de consum ridicat. Cu alte cuvinte, energia produsă la prânz nu poate fi folosită eficient seara. Fără stocare, sistemul energetic rămâne dependent de importuri și de surse mai scumpe exact în intervalele în care populația și economia au cea mai mare nevoie de energie. Expertul în energie Ciprian Cherciu a explicat pentru Digi24 că diferențele mari dintre prețurile din timpul zilei și cele de seară sunt generate tocmai de lipsa capacităților de stocare. România are mulți prosumatori și producție solară relevantă, dar nu are suficiente baterii care să echilibreze sistemul. Această problemă devine tot mai vizibilă pe măsură ce ponderea energiei regenerabile crește. Fără stocare, energia verde nu poate fi integrată eficient, iar sistemul devine volatil.

În ultimii ani, prosumatorii au fost adesea prezentați ca o sursă de dezechilibru pentru rețea. În realitate, în perioadele de consum ridicat, ei pot reduce presiunea asupra sistemului, mai ales în timpul zilei. Cele aproximativ sute de mii de gospodării și firme care produc energie cu panouri fotovoltaice contribuie la acoperirea consumului local și injectează surplus în rețea. Fără această contribuție, prețurile din timpul zilei ar putea fi și mai ridicate. Problema nu este faptul că prosumatorii produc energie, ci faptul că rețeaua nu a fost modernizată suficient, iar stocarea nu s-a dezvoltat în același ritm cu producția regenerabilă. România a încurajat instalarea de panouri fotovoltaice, dar a întârziat investițiile în baterii, digitalizarea rețelelor și mecanisme de consum flexibil. Rezultatul este o piață cu variații mari de preț și cu presiune în orele de vârf.

Consumatorii casnici nu plătesc, în mod direct, prețul orar de pe Piața pentru Ziua Următoare. Facturile populației sunt influențate de contracte, tarife, taxe, scheme de compensare și prețuri medii. Totuși, fluctuațiile extreme din piață se transmit, în timp, în costurile furnizorilor și în prețurile finale. Dacă energia se cumpără scump în orele de vârf, aceste costuri intră în prețul mediu al energiei furnizate. De aceea, chiar dacă un consumator nu vede în factură tariful de 4,2 lei/kWh pentru ora de vârf, efectul acestor episoade se poate simți ulterior prin contracte mai scumpe, oferte mai prudente din partea furnizorilor și presiune mai mare asupra pieței.  Pe termen lung, lipsa investițiilor în stocare nu afectează doar companiile energetice, ci și populația, firmele mici, industria și bugetul public.

România are bani aprobați pentru stocare, dar proiectele trebuie accelerate

Comisia Europeană a aprobat în martie 2026 o schemă de ajutor de stat de 150 de milioane de euro pentru România, destinată dezvoltării de noi instalații de stocare a energiei electrice. Schema vizează instalarea a cel puțin 2.174 MWh de capacități de stocare, potrivit Reprezentanței Comisiei Europene în România. Acești bani pot ajuta, dar nu rezolvă imediat problema. România are nevoie de proiecte rapide, licitații clare, conectare eficientă la rețea și reguli de piață care să facă stocarea atractivă economic. Bateriile nu sunt doar un accesoriu pentru energia verde. Ele devin infrastructură critică. Fără ele, sistemul energetic rămâne vulnerabil la caniculă, secetă, consum de vârf și blocaje regionale.

Episodul de luni arată că România nu duce lipsă doar de producție, ci mai ales de flexibilitate. Un sistem energetic modern nu înseamnă doar centrale noi sau panouri solare, ci și capacitatea de a muta energia din orele cu surplus în orele cu deficit. Aceasta este diferența dintre o piață stabilă și una care ajunge să cumpere scump seara energia pe care nu a reușit să o valorifice ziua. Pentru România, soluțiile sunt clare: investiții în baterii de rețea, stimulente pentru stocarea la prosumatori, modernizarea rețelelor de distribuție, contracte flexibile, consum inteligent și politici publice coerente. Fără aceste măsuri, episoadele de preț extrem se vor repeta, mai ales în verile caniculare, când consumul crește, producția hidro scade, iar piața regională devine tensionată.

România ajunge luni la cel mai mare preț al energiei electrice din Europa nu pentru că nu produce deloc energie, ci pentru că nu reușește să o gestioneze eficient pe parcursul zilei. Avem energie ieftină la prânz, dar nu avem suficiente capacități de stocare pentru seară. Canicula doar a accelerat o problemă deja existentă: sistemul energetic românesc are nevoie urgentă de baterii, rețele moderne și politici care să reducă diferențele uriașe dintre prețurile din timpul zilei și cele din orele de vârf. Dacă România nu tratează stocarea ca prioritate strategică, fiecare vară fierbinte poate aduce același scenariu: surplus ziua, importuri scumpe seara și presiune tot mai mare pe facturile consumatorilor.

Sursă: Digi24

1...101112...559Pagina 11 din 559