Istoria țării noastre nu a produs deloc genii oratorice precum cei din timpul Greciei Antice – mai ales dacă ne referim la Corax, Gorgias, Demostene, Isocrate sau Cicero – ci mai degrabă doar calități de cârmuire a unui stat prin care marii lideri ai țării noastre au ținut poporul captivat în prelegerile lor ce îndemnau la luptă oamenii. Acest discurs politic și militar avându-și rădăcinile bine înfipte în istoria neamului nostru, începând încă de la Burebista, Deceneu, Decebal, Gelu, Glad, Basarab I sau chiar Ștefan Cel Mare și Mihai Vitazul.

Astăzi, din păcate realizăm că retorica ca și disciplină de studiu, este incertă în făurirea unui loc bine meritat printre tineri, ori în mediul juridic sau cel politic. Oamenii politic sau jurații nu o mai privesc ca pe o disciplină ce le poate oferi credite în fața poporului, retorica fiind studiată doar sporadic sau chiar ignorată. Cel mai precis e o consecință directă a unui ”reflex al ignorării totale”, mai ales dacă ne uităm la ceea ce s-a întâmplat pe scena politică românească de după cel de-al Doilea Război Mondial, până în jurul anului 1989, când poporul a fost prima oară muțit de către un regim fascist dur impus de Mareșalul Ion Antonescu, apoi de venirea staliniștilor lui Gheorghe Gheorgiu-Dej și mai apoi de ridicarea la puterea a PCR-ului și a lui Nicolae Ceaușescu.[1]

S-a dovedit și s-a scris că, timp de aproape 30 de ani, încă din 1989, românii de rând sunt amăgiți încontinuu cu „un discurs parlamentar aiuristic”, ce ține România în continuare pe ultimele locuri din toate clasamentele economice și de dezvoltare locală și urbană.[2]

Totuși astăzi se poate vorbi de prezența unor oameni politici și de stat sau avocați cu un oarecare talent al oratoriei. Adevărați conducători, lideri ai oamenilor, ce își fac simțită prezența prin forța cuvântului lor în întrunirile publice sau în parlament, ori în sălile de judecată, însă aceștia sunt relativi puțini față de gloria oratoriei românești dinainte de 1940.[3]

În ziua de azi „Pledoaria este specia ce-a mai cunoscută a discursului judiciar. Ea constă în expunerea orală făcută de avocat în fața instanțelor judecătorești pentru apărarea cauzei uneia dintre părțile implicate în proces.”[4]

De numeroase ori „dezbaterile judiciare sau parlamentare, sunt adevărate câmpuri de luptă. Unii spun că tracul este asemănător cu „răul de mare”. Până acum, însă, nu s-a stabilit care sunt originile „răului de mare”! Te consideri perfect calm şi cu un sfert de oră înainte de a lua cuvântul, simți gâtul uscat şi creierul gol. Ai avut convingerea că tot ce ai avea de spus e perfect logic şi bine pus la punct şi deodată, toată truda ta ți-se pare absurdă.”[5]

În politica din România de după Revoluția din 1989, se poate pleca de la o filozofie aparte a politicienilor, ce a fost subliniată de către Ovidiu Predescu: „le este mereu sete de putere.”[6] Iar, un alt rău al zilelor noastre începe așadar cu un conflict nesfârșit de interese în care se află clasa politică, mai ales dacă ne referim la lupta dintre partidele politice din țara noastră. Acestea nu duc lipsă de incompatibili, politicienii români fiind adesea tot ei și arbitrii, și judecători, cu rădăcini adânci în energie, intermediază acordarea de fonduri europene, au propriile firme care consumă bugete locale și județene…și sunt conectați practic la orice are legătură directă cu PIB-ul țării.[7]

Și cum spunea renumitul om politic Ionel I.C. Brătianu, fost prim-ministru al României, spunea de indiferența poporului, anume: „Primejdia cea mai mare în societatea românească stă în faptul că sunt prea mulți indiferenți.”[8]

Oarecum printre cei ce sunt și au fost considerați oratorii zilelor noastre putem să-i amintim pe:

• Petre Roman „politicianul charismatic” – fiu de politician celebru, cu studii în Franța, profesor universitar, șarmant, cunoscător al limbii străine, spiritual, politician charismatic, occidental și lipsit de prejudecăți, s-a afirmat anti-comunist o dată cu Revoluția și a devenit așadar, cel dintâi prim-ministru al României, grație prezidentului Ion Iliescu. Ca și om, orator politic, Roman ne „prezintă multe exprimări intraductibile” ce ne „dă impresia că vorbește simultan în cele cinci limbi pe care le știe;”[9]
• Theodor Stolojan „finanțistul rigid” – e un fel de Petre Roman, cu „o prezență longevivă pe arena politică românească”, cu numeroase funcții importante în PD sau PDL. Fiind caracterizat ca fiind un „om cinstit” sau prin vorbele lui Emil Hurezeanu: „Theodor Stolojan are ceva din contabilitatea finanțistului rigid al ceaușismului terminal.”[10]
• Corneliu Vadim Tudor „oratorul narcisist” – „celebrul pamfletar, orator și om politic, curajosul Corneliu Vadim Tudor – fostul președinte al Partidului România Mare, din păcate decedat. Îl consider personal a fi unul dintre rămășițele oratorilor români de primă clasă. Fiind de altfel și poet, dar și un om ce a fost caracterizat de către Psihiatrul Florin Tudose, ca având „puterea de a transforma miturile în realitate”, deși a fost un om oarecum grandomaniac și narcisist, agresiv verbal, el a fost însă apreciat ca fiind „un element ușuratic, cu tendință de lăudăroșenie, iar relațiile cu colegii adoptă o atitudine de îngâmfare, aroganță și lipsă de tact, astfel l-auv caracterizat superiorii de la Cooperativa Ochiul și Timpanul.”[11]
• Emil Boc „căutătorul fanteziei” – fost președinte de partid și prim-ministru, scriitor, publicist, politolog și realizator de emisiuni de televiziune. Boc a fost oarecum, caracterizat ca fiind un premier ce „nu știe ce să facă și că e depășit”, conform zicerilor lui Stelian Tănase, acțiunile lui fiind nedefinitorii pe durata mandatului, dar oarecum au fost în calitatea sa de primar al Municipiului Cluj-Napoca. Iar, Răzvan Ioan Boanchiș a scris că, „Boc nu-i șef de guvern bun sau rău. E un premier care nu există. El reprezintă un scaun gol care ne conduce.” Fiind genul de om care „caută fantezie.”[12]
• Mircea Geoană „autorul contraperformanței” – fost președint al PSD în perioada Alianței USL și fost președinte al Senatului României, ministru, etc., este un politician ce deține cu adevărat metoda „«batere de câmpi», beția de vorbe la care se dedau politicienii români ascunde nimicul de care sunt în stare. Campionul frazelor lungi și fără rost”, „autorul contraperformanței”. Caracterizat ca fiind din punct de vedere psiho-politic, „un personaj fără identitate, care este în stare să facă orice, să se comporte ca o marionetă a oricărui șef sau șefuleț, pentru că nu are decât un singur mobil: puterea personală.”[13]
• Elena Udrea „dama de companie” – „diafană, elegantă, femeie de succes, fost ministru, parte a partidelor PNL și PDL, lider de partid la PMP, candidată la Președinția României în 2014, cea mai onestă și de viitor politician în concepția mentorului său Traian Băsescu.” Aceasta s-a dovedit a fin în cele din urmă un hoț bine priceput în arta înșelăciunii la prima vedere, mai ales după ce a fugit în Costa Rica cu câteva milioane de euro proveniți din bugetul statului, după marea escapadă cu primarul Mazăre al Constanței care fugiseră și el în Madagascar. Astfel, din ceea ce pare ar fi fost caracterizată de presa românească drept „dama de companie” a lui Traian Băsescu, la o condamnată ce a fost capturată recent de către Interpol și cercetată penal în România.[14]

• Marian Vanghelie „domnul goagăl” – un „personaj pitoresc, primar de sector, vicepreședinte de partid” al PSD, „longeviv în funcție, cercetat de DNA și trimis în judecată pentru corupție, a făcut o serie de afirmații publice care îl caracterizează”, însă cea care i-a consternat cariera a fost momentul: „Gogăl, Goagal, Gagăl, Google despre cum găsim păpădie și Herodot.”[15]
• Adrian Năstase „progenitura lui Iliescu” – „ex-prim-ministru și președinte al PSD”, el „a fost caracterizat: Autoritar, abil, dornic și capabil să resuscite economia aflată în colaps, a eșuat amatoristic. Lăcomia pantagruelică și aroganța nemăsurată l-au transformat în ținta urii populare”, fiind adesea considerat ”omul perlă”, ca urmare a greșelilor numeroase de exprimare publică.
• Ion Iliescu „tăticul PSD” – „cel mai important om politic și de stat ai ultimilor 25 de ani din istoria țării noastre, lider al revoluției din decembrie 1989, fondator de partid, cu mare influență în mase în special imediat după 1990, președintele României o bună perioadă de timp.” Are adesea, porniri nesigure, contradictorii, resentimentare, ezitări, grăbite, brutale, frustrare. „Totuși, Ion Iliescu s-a remarcat printr-un discurs prietenos, echilibrat, fără excese de limbaj sau de idei”, fiind deseori considerat ”tăticul pesediștilor” sau al României post-revoluționare, mai ales după ce se retrage și devine președinte de onoare al PSD.
• Traian Băsescu „rebelul poporului” – „este unul dintre cei mai importanți și influenți oameni politici după 1990, președintele României în perioada 2004-2014, suspendat din funcție în două rânduri.” Este caracterizat ca fiind cu o atitudine „acidă, vulcanică, agresivă”, „un om capricios”, care „își domină adversarii” verbal, un maestru aș putea spune al oratoriei, ce „s-a remarcat și prin utilizarea unor termeni sau expresii proprii.”
• Victor Ponta „războinicul de tablă” – „Fost președinte PSD, demisionat din acesta (în 2015), prim-ministru al României.” Pe care însumi îl caracterizez drept „războinicul de tablă” datorită luptei sale contra vechiului partid, anume PSD, prin înființarea unui nou partid în 2017, PRO România. Cam exact ceea ce a făcut Teodor Meleșcanu în 1997 cu Alianța pentru România (ApR) apoi Gabriel Oprea în 2010 cu Uniunea Națională pentru Progresul României (UNPR) și Bogdan Diaconu în 2015 cu Partidul România Unită (PRU).

Oratoria românească speră să revină în forță față de anii în care a fost ținută tăcută. Se vede clar faptul că politicienii au îneput să pună mâna serios pe microfon, mai ales datorită numeroaselor apariții publice. Politicienii, cel puțin câțiva dintre ei provin mai nou din clasa învățată a societății și sunt mult mai deschiși la abordarea oratoriei în profesia lor în speranța de a-și intimida adversarii.

De-a lungul secolelor, totuși, termenul oratorie a fost folosit pentru a desemna o varietate de practici și funcții ale discursului. Este posibil să se considere că un termen precum „retorica” ​​reprezintă o categorie sau perspectivă construită din punct de vedere social, nu doar un „lucru”.

În anii trecuți au fost întreprinse multe eforturi în ceea ce privește retorica (este demn de reținut că, în special în ultimii ani, studiile și cercetările pentru retorică au avut un caracter mai intens, după cum spun sursele). Mai mult decât atât, traducerile lucrărilor antice care se ocupă de retorică, discursuri de oratori și așa mai departe apar în aceste zile cu regularitate de primire.

Majoritatea burselor s-au concentrat pe teoriile și practicile retorice din sau în apropierea Atenei în secolele V și IV, dar există câteva secole ale teoriei retorice grecești, pedagogie și practici grecești care rămân sub-explorate. Retorica greacă și conceptualizările discursului persuasiv în alte culturi au crescut semnificativ în ultimele trei decenii, deși, așa cum se sugerează în general, trebuie să se facă încă mult mai mult de lucru.

Probabil că popularitatea „rândului teoretic” este alimentată de faptul că o perspectivă retorică accentuează două atribute ale ființelor umane ca pe o specie care este fără îndoială importantă.

Dar retorica nu ar trebui identificată doar cu retorică sofistică sau democratică, care sunt stiluri speciale de retorică. Și retorica nu se opune definitiv filosofiei (cel puțin nu lui Platon), care a construit o preocupare cu retorica în conceperea filozofiei sale. Retorica implică distincția conștientă între formă și conținut în transmiterea unui mesaj și manipularea formei de efect într-o manieră conștientă sau artistică

[1] Alexandru Țiclea, Vorbirea și arta Oratorică, Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Editura Universul Juridic, 2015, p. 57.

[2] Ibidem., p. 237.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem., p. 146.

[5] Alexandru Țiclea, RETORICA- Curs Universitar – , 2007, p. 150. , disponibil online pe pagina Scribd.com, https://www.scribd.com/doc/40194028/Retorica-Curs-Universitar-Alexandru-Ticlea.

[6]Ibidem., p. 222.

[7] Ibidem., p. 223.

[8] Ibidem., p. 246.

[9] Ibidem., pp. 256-258.

[10] Ibidem., p. 259.

[7] Ibidem., p. 223.

[8] Ibidem., p. 246.

[9] Ibidem., pp. 256-258.

[10] Ibidem., p. 259.

[11] Ibidem., pp. 264-266.

[12] Ibidem., pp. 266-267.

[13] Ibidem., pp. 273-275.

[14] Ibidem., p. 279.

[15] Ibidem., p. 281.